Respect în bot

Săptămîna trecută, în timpul unui meci oricum dezechilibrat încă de dinaintea începerii sale, ba şi fără implicaţii în configuraţia celor două grupe valorice ale finalului de campionat, un antrenor şi-a scăpat de sub control şi, după ce l-a înlocuit pe unul din jucătorii săi, l-a şi luat la pumni pe banca de rezerve. Din imaginile difuzate ulterior de felurite televiziuni s-a văzut clar că flăcăul are ceva semne: buza spartă, pomeţii tumefiaţi, de unde concluzia că acolo a fost ceva contact fizic, chiar dacă nu tocmai o grozăvie. E momentul să divaghez puţin: pe vremuri, prin anii ’60-’70, pe cînd jucam şi eu fotbal adevărat, în jargonul fotbalistic antrenorul era numit „dresorul”. Eu nu le-am spus aşa antrenorilor mei niciodată, argumentul meu fiind că nu mă consideram animal. Şi nici unuia din cei 4-5 antrenori pe care i-am avut nu i-a trecut vreodată prin cap să ne trateze altfel decît civilizat. 
Revin la zilele noastre: cine şi ce îi dă dreptul unui antrenor să-şi considere sportivii (de pe urma cărora trăieşte, adesea mult mai bine decît ei, mai ales la noi) animale numai bune de dresat cu pumnii? Cît de cretin trebuie să fii ca atunci cînd omul iese din joc, în loc să-i mulţumeşti pentru efort (repet: măcar fiindcă iei bani pe munca lui!) tu să-i cari pumni în meclă? 
În urmă cu cîţiva ani, proaspăt numit antrenor, Ilie Dumitrescu intra direct în legendă încă înainte de preluarea postului, zicînd live la tv că de la jucători aşteaptă „decît respect”. Ilie, de altfel un cetăţean chiar demn de respect, nu pricepuse, cred, că respectul nu se cere, nu se aşteaptă, ci se impune. Prin foarte multe chestii. De-a dreptul înspăimîntător este, însă, că după ce antrenorul în cauză a înţeles ce făcuse şi a demisionat, patronul său a declarat că nu-i acceptă demisia. Trecînd peste mine, m-aş oferi voluntar să-i dau botoşăneanului în cauză vreo două-n bot, iar apoi să-l întreb dacă mă respectă sau nu.

 

 

 

Fiţi sociabili!