Republica Bananieră România

Din dicţionare. „Republică bananieră („banana republic”, în formula originară, atribuită scriitorului american O. Henry, 1904) este un termen politic avînd un sens peiorativ, care se referă la un stat a cărui formă de organizare este republica, dar care este extrem de slab dezvoltat economic, prezentînd o economie de tip unic (aşa cum ar fi, de pildă, cultivarea bananelor) sau foarte slab diversificată, condusă în mod tiranic. Numeroase ţări din America Latină, în diferite stadii temporale ale istoriei lor, sînt modele ale constituirii unui portret robot al unei „republici bananiere”, conduse de un lider suprem, care este ajutat de o cleptocraţie administrativă şi politică (guvern de hoţi), al cărei scop este exploatarea funcţiilor publice pentru cîştig personal sub orice formă (deturnare de fonduri, furt, mită, etc.). La operaţia de extorcare a unei astfel de ţări îşi aduc contribuţia masivă diferite corporaţii internaţionale, care nu sînt trase la răspundere pentru modul în care au contribuit la devalizarea naţiunii. La rîndul său, guvernul cleptocratic amplifică fenomenul de aservire generală, iar – ca atare – funcţiile publice sînt puse la mezat, fiind cumpărate sau tranzacţionate”. Întrebare: este, azi, România o astfel de republică? Slavă Domnului, cred că încă nu (puşchea pe limbă!) – şi mă rog Divinităţii nici să nu devină! – în accepţia originară a sintagmei. Rămîn oarecum optimist în privinţa aceasta. Deşi pesimistul din mine îmi tot dă cu cotul, şoptindu-mi diabolic cuvinte urîte: corupţie generalizată, politizare excesivă, influenţa monopolistă a transnaţionalelor, etc. De fapt, asocierea din raţiuni publicistice a României cu jinduitele fructe tropicale (atît de rare, de greu de găsit, alături de alte alimente, în ultimul  deceniu „ceauşist”) e explicabilă aici prin lectura unei statistici. Din care am aflat că importăm – între altele – praz şi ouă, şi că exportăm, la greu, banane, nuci de cocos, alte fructe tropicale! Cum naiba, îmi spun, mirat precum ţăranul ce a văzut în premieră o girafă!? Dar mă dumiresc rapid: explicaţia stă în ingineriile financiare care permit „băieţilor deştepţi” să exporte „ananas românesc” la preţ inferior celui din ţara de origine. Evaziunea încă masivă – în vreme ce mie „nemţii” de la E.On îmi „taie” lumina ori gazul dacă întîrzii cu plata umflatei şi imperativei facturi! –  explică şi ciudăţenia că importăm masiv o mulţime de alte produse, alimente specifice, tradiţional româneşti. Între care – e greu de crezut, ştiu – cartofi şi lapte! Cel mai exportat fruct „românesc” nu este mărul, ci avocado:  92.000 de tone (145.000 euro) numai în primele 7 luni ale anului. Interval în care am importat masiv „alimente exotice”, precum slănină (4,5 milioane euro), ceapă, usturoi şi praz (11,4 mil.), ape minerale (40,3 mil.), brînză şi caş (73,7 mil.). Deficitul balanţei comerciale a României (raportul import/export) a atins în acest an 6 miliarde de euro! Or, creşterea economică a unei ţări se sprijină pe trei piloni: producţie, export şi/sau consum. Importurile mari (ce definesc consumul) nu sînt rele în sine, cu condiţia să fie depăşite de exporturi susţinute de producţie. Apoi, una e să exporţi alimente ori materii prime, şi alta computere, utilaje ori maşini moderne. Dar aici nu mai are rost să insistăm. Şi nici nu vom analiza alt paradox: deşi România are cei mai mulţi agricultori din U.E. (25,4% din populaţie), lipsa creditului, a dotării tehnologice şi pulverizarea terenurilor (97% din exploataţii sînt formate din terenuri avînd între 1 şi 30 de hectare) au adus agricultura noastră „la sapă de lemn”. Vînzarea terenurilor către străini va accentua discrepanţa dintre fermele mari, de peste 100 hectare (3% din suprafaţa agricolă), şi gospodăriile de subzistenţă. Să sperăm (e o veche meteahnă, naivitate românească, aceasta cu „schimbarea domnilor”) că noul guvern – avînd în frunte un agronom – va sesiza şi va încerca să îndrepte  situaţia. În caz contrar, vom fi condamnaţi să mai auzim, nu o dată, tristul răspuns dat de acel ţăran bătrîn ce-şi ara cu plugul de lemn tras de o văcuţă costelivă petecul de ogor. Interpelat de la marginea terenului de o jună şi minijupistă reporteriţă TV (care nu se îndura să calce pe arătură cu tocurile ei înalte) cu invitaţia: – Bade, hai să-ţi luăm un interviu! Bătrînul, cătrănit: – Ce să ne mai luaţi!?

 

 

Fiţi sociabili!