Reguli schimbate de azi pe mîine

Începusem, în ediţia precedentă, să vă relev – selectiv – anumite validări academice lingvistice noi, neaşteptate (ba chiar, comentez eu, eternul cîrcotaş, unele ce par cumva în contra simţului limbii române, cea ca „un fagure de miere”, cum o proslăveau clasicii noştri).

E vorba de „libertăţile de limbă” statuate în noua ediţie a „Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic” (DOOM). Nefiind un specialist, nu mă consider un critic, ci doar un simplu comentator! Ba chiar îi înţeleg, parţial, pe academicieni: limba poporului fiind un organism viu, ca şi poporul ce o vorbeşte, e normal ca „legiuitorul lingvistic” să ţină cont şi să oficializeze, periodic, uzul chiar şi al unui fost abuz. Să legalizeze, adică, folosinţa frecventă, publică, chiar în dauna regulilor imuabile ale formelor flexionare, derivate ale limbii naţionale. De ce? Deoarece, la limită, uzul frecvent, comun, chiar greşit – vezi confuzia deja generalizată dintre forţat (obligat)/fortuit (întîmplător, hazardat) – va sfîrşi prin a deveni normalitate, normă. E perfect logic şi firesc – avem neologisme, franţuzisme, englezisme tehnice de limbaj, cum ar fi cele legate de net – să „dăm buletin de România” acelor termeni pentru care nu avem echivalent în limba strămoşilor.

Nu înţeleg, însă, de ce autorii dicţionarelor de bază ale limbii române schimbă totuşi prea des regulile. De pildă, introducerea forţată, acum niscai ani, a folosirii lui „â”, în locul clasicului „î”. Pentru că aşa se scria, vezi Doamne, la noi, pe la 1900!? Urmată, mai nou, de o „relaxare”, de un compromis academic: se admit, la o adică, ambii „î”!? „Considerăm neavenită – crede corect Ioana V. Rădulescu – continuarea „războiului” obositor al celor două litere, „â din a” şi „î din i”: indiferent de motivaţii, schimbarea, din nou, a acestei convenţii grafice ar fi o dovadă de ridicolă imaturitate pentru o cultură care pretinde a fi luată în serios”. Chiar aşa, domnilor academicieni: o regulă e o regulă, ori o opţiune la îndemîna fiecărui vorbitor? Profesorii de română m-au învăţat, la vremea şcolii, nişte reguli, nişte norme de ortografie pe care credeam că trebuie să le respect şi folosesc cît voi trăi. Acum ce să pricep!? Şi cum să-i mai acuz pe tinerii de azi de indiferenţă faţă de carte, de un anumit agramatism generalizat, de vreme ce aceşti anonimi „legiuitori de limbă” schimbă de azi pe mîine regulile, le amestecă?

Dar mai degrabă – cu scop pur informativ şi corectiv – vă previn asupra unor modificări de reguli lingvistice. Citez, mai departe, din noul DOOM. Scrierea cu literă mare la iniţială. Se scriu cu literă mare la iniţială şi numele proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de 100 de Ani); numele proprii de instituţii, inclusiv cînd sînt folosite eliptic: secretar de stat la Externe; student la Litere; admiterea la Politehnică; locuţiunile pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Sfinţia Sa; numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Serviciul de contabilitate. Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut, Slavă Ţărilor Române). Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială. Puţin cam nebulos, nu credeţi?

 

 

 

Fiţi sociabili!