Războiul cu jucăriile

Dacă Moş Nicolae o fi fost mai zgîrcit faţă de unii copii, rămîne să sperăm în dărnicia lui Moş Crăciun! Deşi, văd că promisa generozitate bugetar-guvernamentală, ce ar fi putut îmbogăţi inclusiv tolba Moşului, s-a amînat pentru la anul. Şi… „la mulţi ani”? Oricum, mîine-poimîine, cu toţii ne vom adresa, logodiţi mereu, copilăreşte, cu speranţa de mai bine, rituala urare de la cumpăna dintre ani. Ei, poate că Iepuraşul…

Pînă una-alta, să observăm că istoria jucăriilor şi atitudinea societăţii faţă de aceste daruri cu importante valenţe formative – ori deformatoare, după unii – e plină de învăţăminte. Leibnitz scria că „niciodată oamenii nu au investit mai multă inventivitate în vreun domeniu cum au făcut-o în crearea jucăriilor”. Constatînd în 1913 abundenţa jucăriilor scumpe şi complicate – numite de el „ştiinţifice” – jurnalistul Jean Lecoq se întreba, îngrijorat, dacă aceste obiecte nu pervertesc inocenţa micuţilor şi nu le deformează imaginaţia. „Lăsaţi-i să se joace pur şi simplu, abia apoi puneţi-i să cunoască ştiinţele şi tehnica!”, implora autorul. El aduce în sprijinul teoriei lui un citat din J.J. Rousseau, pe care îl apreciază a fi drept cel mai important din opera filosofului: „nimic nu este mai puţin rezonabil decît a-i face prea devreme raţionali pe copiii noştri”. Mă întreb ce ar spune azi jurnalistul îngrozit de jucăriile mecanice rudimentare, de acum un veac, văzînd cum copiii au acces de mici – prin excesiva iubire părintească – la tabletă, internet, telefon inteligent!?

Să facem un salt peste timp, în lumea jucăriilor anului de graţie 2015. În urma atentatelor de la Paris, alte jucării sînt, după un secol, acuzate: săbiile, puştile, pistoalele. Mai mulţi comercianţi specializaţi cer eliminarea acestora, deoarece ele ar exacerba periculos violenţa pre-puberilor! Replica de bun simţ a psihologilor nu a întîrziat: atentatorii islamişti – cei mai mulţi născuţi şi crescuţi în Europa – au folosit arme şi explozibili adevăraţi, ucigători. Însă, din raţiuni de îndoctrinare fundamentalistă şi nicidecum pentru că s-ar fi jucat în copilărie cu săbiuţe de plastic ori pistoale cu apă. Dar „războiul cu jucăriile” are şi alţi instigatori, alte cîmpuri de bătălie. Cîteva organizaţii – franceze, desigur – (prea)feministe s-au coalizat recent într-o campanie vizînd eliminarea din magazinele de profil a păpuşilor prea realiste, prea frumoase. Din pricina acestor modele, se clamează, fetiţele ar fi intoxicate prea de timpuriu cu utopice, dar obligatorii standarde de frumuseţe feminină. Ca urmare, se induce sindromul subaprecierii de sine şi creşte riscul acceptării rolului femeilor mature, de subalterne ale dominatoarei „falusocraţii”, inclusiv a statutului femeii de simplă „jucărie sexuală vie”. Spre deosebire de fetiţe, jucăriile specifice băieţilor – arme, maşinuţe, jocuri de montaj şi construcţii – le dezvoltă creativitatea şi le netezeşte calea spre funcţii de conducere şi spre o condiţie socială privilegiată. Ca argument cu rol de consecinţă a acestei discriminări juvenile se aduce statistica: 78% din muncile casnice sînt în prezent prestate de femei, în vreme ce peste 80% din funcţiile tehnico-inginereşti şi de conducere sînt deţinute de bărbaţi.

Măi, să fie! Mare belea şi cu alegerea jucăriilor! Atenţie, prea generoşi părinţi şi bunici la ce anume veţi aşeza sub brad! Eu, unul, aş recomanda tuturor un minunat film inspirat de lumea jucăriilor şi copilărie: „Jumanji”, cel cu regretatul, dar neuitatul „copil etern” Robbin Williams. Un film unic în felul lui. Care – deşi primit cu destulă răceală de critică (şi experţii se mai înşeală, voilà!) – a înregistrat un record de încasări în anul lansării lui, 1995: 263 milioane dolari, la un buget de 65 milioane dolari.

 

Fiţi sociabili!