Radu Pentiuc, şeful Departamentului de Electrotehnică din cadrul USV

„Avem un copil, Paula-Codruţa Pentiuc, născută în martie 1984, medic specialist balneofizioterapie – BFT”. Este vorba despre copilul cuplului Radu Dumitru şi Marcela Elena Pentiuc. Doamna, specialist în medicină generală, este medic de familie, iar domnul este profesor universitar doctor inginer şi conduce Departamentul de Electrotehnică din cadrul Facultăţii de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava. Paula-Codruţa este căsătorită cu Mircea şi au doi copii: „Vlăduț împlinește în iulie acest an 6 ani, iar Mihnea 4 ani”.

Părinţii domnului Pentiuc, născut pe 27 ianuarie 1957 la Mitocu Dragomirnei, sînt Valeria – învăţătoare şi Viorel – inginer. Despre cei doi, invitatul rubricii din această săptămînă spune că provin „din familii de țărani vrednici, ambii din Mitocu Dragomirnei. În anul 1957, cînd m-am născut eu, ei aveau 22 de ani, tata era student în anul IV la Facultatea de Electromecanică la Politehnica din Iași, iar mama învățătoare în comuna natală, la Școala Mitocu Dragomirnei”.

Radu Pentiuc, care este şi consilier judeţean din partea PNL, a absolvit Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” Iaşi, Facultatea de Electrotehnică – Secţia de Electrotehnică în iunie 1982, cu media 9.

Jupânu’: Cînd v-a încolţit ideea de a vă face inginer şi cum s-a întîmplat asta?

Radu Pentiuc: La Combinatul de Celuloză și Hîrtie, în procesul tehnologic, chiar la începutul lui, pasta de tocătură din lemn sau maculatură îmbibată cu apă, pentru uscare, se deplasează pe o sită lungă, zeci de metri, pentru scurgerea apei și uscare. Apoi traseul urmează cilindri uscători, unde pasta de la 5-6 cm. ajunge la grosimea, rezistența și consistența hîrtiei. Ei bine, aceasta, pot spune blestemată sită, scumpă, cel mai adesea din bronz, să nu oxideze, adusă din import, se rupea. Tot procesul era paralizat. Adesea, de mic copil, tata mă lua cu el la fabrică, mai ales duminica, cînd eu nu eram la școala, iar el simțea nevoia să vadă și în zi de sărbătoare „cum merge fabrica”. Mă ducea pe flux, de la începutul lui, la secțiile: Tocare, Fierbere, Hîrtie, Saci, Pungi, Șervețele parfumate. Eram fascinat de asemenea utilaje, complexitatea lor și modul în care fiecare operator cunoștea și asista procesul. Sita ruptă, uneori în miez de noapte, trebuia urgent înlocuită. Venea acasă la noi mașina de serviciu a fabricii, șoferul suna la ușă, încă nu aveam telefon la acea vreme, și tata, ca la armată, pleca în misiune: „schimbarea sitei”, operaţie care dura pînă dimineața și tata nu se întorcea acasă, rămînea la muncă. Cred că încă de atunci, pe la 8-10 ani, am vrut și eu să fiu chemat de acasă, pentru că mă pricep să „schimb sita” și să dau drumul la fabrică să funcționeze.

Înainte de a vă gîndi la inginerie, v-aţi gîndit şi la altceva?

Da, în clasa a XI-a pe care am făcut-o, bineînțeles, tot la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava (la fel ca tatăl domniei sale – n.r.). De fapt noi, în familie, am urmat mai mulți acest liceu. Bunicul după tata, Ștefan Pentiuc, a făcut un an la liceu, unchiul Dragoș Pentiuc, fratele mai mare al tatei, tata, așa cum am spus, soția mea Marcela, cu care am fost coleg de generație, și fetița noastră Codruța. Pe timpul Codruței am fost ales și președintele Comitetului de părinți al liceului. Așadar, în clasa a XI-a, atunci cînd am început disciplina Anatomie, disciplină de examen, am luat în serios o admitere la medicină. Primele două luni de la începerea anului școlar am învățat ca pentru admitere Anatomia. Suplimentar din Voiculescu. Opțiunea era sugerată de sora tatei, Cocuța, studentă atunci la Medicină la Iași. Nu mă îndepărtasem de matematică și mai ales îmi plăcea foarte mult fizica. Până la urmă disciplinele de reală au învins și m-am hotărît să urmez profesia tatălui, Electrotehnica.

Care erau jocurile preferate în copilărie?

Am avut o copilărie extraordinară. De la 4 ani ne-am mutat și am locuit în Suceava, în fața parcului din centru. Mașini erau foarte puține în anii 1961-1968. Iarna, seara, după ce terminam lecțiile, locul de joacă era săniușul spre Uzină, pe trotuarele de la Mănăstire sau cel opus, adesea chiar pe stradă, erau pîrtii pline de copii cu sănii și patine. O bucurie greu de povestit și imaginat acum. Doar în vale, la moară, la actualul Hotel Balada, erau cîteva căruțe ale bosîncenilor sau ipoteștenilor. Mai ales duminica, pe zi, ne dădeam cu săniile pe Ipoteasca, de la Uzină în sus, sau chiar prin Pădurice, de sus, de la popicărie. Lîngă blocuri ne bulgăream și făceam oameni de zăpadă și cazemate. Vara, spațiile verzi dintre blocuri erau transformate în terenuri de fotbal. Echipele erau făcute sau se trăgeau la sorți și doar terminarea lecțiilor pe a doua zi ne ținea în casă. Nu aveam televizoare. Pe ici pe acolo cîte unul. Teleenciclopedia era mai interesantă, sîmbăta, înainte de Telejurnalul de la ora 8. Daca ne strîngeam mai mulți și nu încăpeam pe terenul dintre blocuri, fotbalul îl făceam pe terenul de la Generală 1 sau pe deal la Tătărași, unde era generos. Acum e noul cartier în construcție. Jocuri curente erau prinsa, lapte gros, șotron, cînd eram mai mici, hoții și vardiștii sau incursiunile la Cetate sau pe dealul cimitirului. Era și un loc de joacă cu nisip, balansoare și bărci, un solar pentru copii, acum parcarea de la Șomaj. În vacanțe, ghiozdanul în cui și toată vara o petreceam la bunici, la Mitoc. Eu aduceam mingile și toloaca din fața bisericii era imediat plină cu prietenii mei. Vacanța de iarna cu sania cît e ziua de lungă „pe deal la biserică” sau la „Coperativă”, tot la Mitoc.

Am avut patine și bicicletă încă de mic.

Cum v-aţi apropiat de volei şi unde şi cîţi ani aţi practicat acest sport?

Am fost pasionat de sport de mic. Fotbal, bicicletă, patinaj, săniuș. În școala generală cu doamna profesoara Sprînceană am făcut atletism, de întreținere. Adică ceva mai răsărit decît media copiilor. Mereu am fost atras de sport. Sportul de performanță. Cu tatăl meu de mînă, duminica, de la ora 11.00, eram nelipsit de la meciurile Chimiei Suceava. Cu Petcu în poartă, Danileț și Borcău la mijloc, Gălățan în atac am învins Politehnica Iași, în echipă cu Constantinescu în poartă, Ianul, Simionaș și Lupulescu. În semifinalele Cupei României de fotbal am jucat cu Dinamo București. Atunci am luat autografe la Hotelul Balada de la Cornel Dinu, Alexandru Boc, Florea Dumitrache. Urma Campionatul Mondial de fotbal din Mexic, unde ne-am calificat. În sport am dorit la început să fac baschet. Profesorul Popescu, atunci antrenor la Școala Sportivă, mi-a spus că sunt prea scund, deși aveam 1,94. Dorea jucători de peste 2 metri. Eu nu-i aveam. Așa că am ajuns la volei, sub îndrumarea marelui dascăl, un înalt caracter, profesorul Valentin Baraboi, căruia îi sînt deosebit de îndatorat și căruia îi port o deosebită amintire. Am îmbinat școala de mare prestigiu de la Liceul „Ștefa20n cel Mare” cu sportul de performanță de mare tradiție în Suceava: voleiul. De pe vremea lui Gabriel Udişteanu, anii ’60, și apoi în coordonarea doctorului Traian Căldare, Suceava a dat mult voleiului național. Am făcut apoi volei și la Iași, la facultate, la Institutul Politehnic. Întors prin repartiție la Suceava am reactivat cu colegii de generație o echipă de volei la Întreprinderea de Mașini Unelte Suceava – IMUS și, apoi, săptămînal, o echipă la Universitate. Am rămas și acum credincios sportului mai ales de întreținere prin alergări la stadion sau la sala de forță a Universității Suceava. Din anul doi de facultate, după sesiunea de iarnă, am fost în vacanță la Vatra Dornei. O iarnă cu multă zăpadă și un ger aspru. Pîrtia din parc era plină de copii din Dorna, dar și cu tineri din Iași, studenți veniți la odihnă. Mă număram printre ei și încercam să fur din tainele acestui nobil sport. Multă îndemînare și curaj. Nu erau atunci monitori pe pîrtie, dar mă uitam cu multă atenție la antrenorii lui Igor și ai lui Lili, copii de mare talent pe pîrtie, viitori campioni naționali. De altfel, Lili Ichim a și fost participantă apoi peste 10 ani la Olimpiada de iarnă de la Sapporo, Japonia. Acum, mult mai tîrziu, am redescoperit după mulți ani frumusețea acestui sport: schiul. Cu mare bucurie aștept iarna și căderea zăpezii ca să mă aventurez pe creasta cea înaltă dintre brazi, de unde cu dezinvoltură să dau drumul energiei și să culeg în freamătul alunecării imaginile vii ale naturii și dezinvoltura partenerilor de sport, în albul gerului de iarnă.

V-aţi gîndit vreodată să vă lăsaţi de şcoală şi să vă dedicaţi sportului?

Nu, niciodată nu am avut gîndul să schimb profesia pe o probă sportivă. Nici nu am atins o asemenea performanță încît să fiu în apropierea vreunui lot național. Dar ca pasiune și destindere sportul îmi este un prieten devotat.

Unde v-a plăcut cel mai mult: în liceu sau la facultate?

Fiecare ciclu de învățămînt a avut particularitățile și satisfacțiile lui. A fost diferit. În liceu eram într-o clasă de reală care a selectat din tot județul. Experiment: singura clasa de băieți din liceu în generația noastră. Toți am intrat la facultate. Automatică, Aerospațiale, Electronică, Energetică, Medicină Generală, Stomatologie, Construcții, Silvicultură, Chimie, Geodezie și trei colegi la Electrotehnică la Iași, și eu printre ei. Am avut viața de liceu sub semnul şi influența Cenaclului Flacăra și a trupei Phoenix. Mult entuziasm, patriotism și sete de cultură. Adrian Păunescu în revista „Flacăra” și Eugen Barbu în „Săptamîna” ne captivau. Au fost drumețiile și excursiile în munți la sfîrșit de săptămînă sau în vacanțe. Dar și olimpiade, unde cu mulți din clasă ne calificam la faze județene. Am legat prietenii pe care le continuăm. Facultatea pentru mine a fost o școală intensă și pentru viață, pentru activitatea universitară. Am cules din plin roadele implicării mele în viața studențească, nu numai în cea universitară. Am fost în apropierea grupului DIVERTIS. Am fost în tabere cu ei. Am participat și am coordonat la mai mult ediții, la diverse faze ale Festivalului Artei si Creaţiei Studenţeşti-FACS. Am coordonat trei ani redacția revistei studențești Viața Politehnicii. În facultate am cunoscut-o pe Marcela, deși am fost colegi de liceu, în clase diferite, fără să fi avut vreun dialog.

Care este cea mai mare realizare a dumneavoastră ca profesor?

Grea întrebare sau mai bine spus greu de dat răspuns punctual. La Universitate am reușit în acest an, pentru Departamentul de Electrotehnică, să echipăm trei rețele de calculatoare pe o configurație de top, ceea ce ne permite să utilizăm programe utilitare specializate pentru programele de studiu Managementul energiei din domeniul Ingineriei Energetice și pentru programul de studiu Sisteme Electrice din domeniul Inginerie Electrică. Pe un proiect de cercetare-dezvoltare şi inovare – Holistica impactului surselor regenerabile de energie asupra mediului şi climei – acronim HORESEC, finanțat de Bugetul de stat – UEFISCDI, proiect pe 33 de luni, 2018-2021, pe care eu îl coordonez din partea USV, am achiziționat programe utilitare din SUA pentru proiectarea instalațiilor fotovoltaice, care pot fi utilizate pe reţelele noi. Menționez că înainte la departament aveam doar o singură rețea de calculatoare și era mult prea solicitată, fără să facă față noilor cerințe de top. Tot la nivel de departament, programele pe care noi le coordonam sînt pe locul III pe țară după București și Cluj, dar înaintea Iașului și Timișoarei, ca să dau exemple doar din cele patru mari centre universitare din țară. Pe plan personal sînt coordonatorul mai multor proiecte de cercetare dezvoltare inovare, iar în acest an am primit confirmarea de abilitare, adică sînt conducător de doctorat. Dar cred că cea mai mare satisfacție universitară este aceea că lucrez într-un colectiv unde avem ca principii de acțiune comunicarea directă, munca în colectiv și setea de noutate tehnologică. Toate acestea au adus rezultatele de mai sus.

Jupânu’

Fiţi sociabili!