Profesor de demnitate

Pădurea: prezenţă tutelară, protectoare ca o zînă bună, unica zînă vie, reală. Trăitoare – cu încă nemăsurat de noi, oamenii – folos în preajmă. Pădurea: fiinţă mirabilă pe care gîndul nostru se cuvine a o aduce, mereu şi mereu, din Natură, din fiinţare vegetală, în noi înşine, în fiinţare omenească, în trup, în minte şi în inimă, cum ne sugera regretatul Petru Creţia.

Dar cine s-ar încumeta să desluşească şi să socotească, deplin, mulţimea de foloase esenţiale pe care pădurea ni le oferă, neprecupeţite, ori codrii de gînduri, de valori, de învăţăminte pe care simpla ei evocare le propune, plenar, judecăţii noastre, atît cît ea, judecata, ne-a mai rămas azi întreagă şi dreaptă. Omul, fiinţă evoluată, dar, vai, decăzută definitiv din starea originară de puritate, rigoare şi echilibru pe care le întruchipează Mama Silva (care l-a precedat şi căruia i-a supravieţuit în Paradis) are şansa – mereu ratată, mereu înnoită – de a-i pricepe învăţăturile şi de a încerca să-i urmeze exemplele.

Om şi Omenire, în toate înţelesurile şi ipostazele acestor noţiuni, de la bogăţie la sărăcie – supravieţuire, de la păstrarea la redobîndirea sănătăţii, de la nevoia esenţială de apărare, de cuib, de spaţiu protejat, la cea înălţătoare de creaţie, de mit, de elegie, de la necesitatea de a-i folosi roadele la nevoia perversă de a-l înşela pe celălalt, numită azi politică şi unde arborele constituie o permanentă, atrăgătoare momeală, se regăsesc în pădure la toate nivelurile valorice şi materiale la care fiinţa gînditoare aspiră să se realizeze.

Tăcută, superbă în demnitatea ei lipsită de orice ostentaţie, Pădurea ne oferă neîncetat pilde şi modele adaptate unei realităţi în perpetuă schimbare.

Să încercăm, aşadar, să reţinem: verticalitate (într-o epocă a spinărilor fleşcăite), mlădiere salvatoare (într-un timp al orgoliilor rigide, inflamate steril), generozitate (într-o societate a egoismului şi indiferenţei), solidaritate (într-un ev al dezbinării şi dizolvării noţiunii, realităţii de familie, de echipă, de corp social). Repere obligatorii, necesare tuturor românilor, inclusiv slujitorilor de azi ai pădurii. Nu în ultimul rînd, semne ce ar trebui desluşite şi însuşite de politicieni, de cei ce pretind (mulţi din aceştia schimbîndu-şi, cameleonic „identitatea politică” din patru în patru ani) a fi serviţi cu umilinţă de slugă de cei ce ar trebui să se închine doar Codrului, să accepte să slujească doar acestuia.

Profesioniştii care acceptă în poziţie de drepţi poruncile conjuncturii şi imposturii îşi pierd, fără ca măcar să-şi dea seama, dreptul de a-şi deplînge condiţia, subminată de vremelnicia politicii, dar şi de propriul oportunism, de obedienţa lor nesilită, ce i-ar face să roşească pe mîndrii lor înaintaşi. Mă refer aici la unii tineri „slujitori ai pădurii” ce manifestă tendinţa de a perverti esenţa numitei sintagme, cerînd pădurii şi conjuncturii să servească pripitei lor ascensiuni, grabei lor de a arde fireştile etape ale formării şi maturizării profesionale. Ei ignoră că pot fi identificaţi cu ceea ce aş numi „condiţia plopului”: molatecul arbore de luncă este, se ştie, iute crescător, dar are viaţă scurtă şi o valoare – materială, dar şi simbolică, morală – mult inferioară „încetului”, dar mîndrului stejar. Apoi la ce, cui ar servi o pădure – căci societatea este o pădure, după cum o pădure sănătoasă e modelul societăţii ideale, viguroase prin diversitate şi prin coexistenţa întrajutorării cu competiţia liberă a valorilor! – alcătuită numai din plopi, sălcii şi tufe!?

Sesizabila tendinţă amintită a unora (generalizarea ar fi şi aici greşită, nedreaptă) dintre tinerii ce ar trebui să constituie „clasa de regenerare a Corpului Silvic” ar putea fi înţeleasă, strict omeneşte vorbind. Numai că mijloacele contează…

Ca un incurabil optimist – ori naiv? – ce sînt, cred în continuare în capacitatea românilor – indiferent de profesie – de a regăsi justa cumpănă între demnitate (verticalitate, la arbori) şi compromis (mlădiere).

Iată de ce, în următoarele două ediţii vă voi oferi un set (apocrif, dar însuşit şi completat de autor) de salutare pilde şi sfaturi pe care ni le oferă tăcutul, banalul (dar şi eternul!) Arbore.

 

 

 

Fiţi sociabili!