Priviţi, ascultaţi şi speriaţi-vă!

M-am gîndit ca pentru azi să ne luăm pauză de la obişnuitele subiecte ale rubricii şi să ne ocupăm de ceva care a crescut în bătătura noastră vreme de (prea) mulţi ani: muzica „uşoară” românească şi vedetele ei din vremurile aproape uitate, din rîndul cărora cîteva încă mai respiră pe scene, unele chiar cu pretenţii de a li se ridica statui pentru ceea ce li se pare lor că au făcut.  Chestia mi-a venit nu din senin, ci fiindcă în ultimele cîteva săptămîni, niscai televiziuni de ştiri ne-au intoxicat cu ştiri despre tragica soartă a cîntăreţei Angela Similea, rămasă oarecum fără avere şi nevoită, ziceau ăia, să plece în Statele Unite. Nu, nu ca să le concureze pe Tina Turner (77 de ani) ori Aretha Franklin (doar 75!, desemnată oficial cea mai bună voce din istoria pop-rock-ului, retrasă temporar de pe scenă, cică fiindcă vrea să se ocupe niţel de strănepoţii deveniţi studenţi!!!), ci ca să-şi lingă rănile după nedreptăţile suferite în ţară. Dincolo de compasiunea firească, la fel ca pentru oricare fiinţă în asemenea momente, în legătură cu decesul celui de-al doilea soţ, Victor Surdu, nu pot să nu reafirm că Angela Similea a avut o voce oarecare, să zicem bunicică, cu care însă a cîntat nişte panarame de melodii de toată ruşinea. Dacă sînteţi sau nu nostalgici după rahatul ăla de muzică, intraţi pe youtube şi urmăriţi-i recitalul de la Cerbul de Aur din 1992, pe care eu l-am văzut la TVR săptămîna trecută, după meciul Lugano – Steaua. Te sperii, te ustură creierii, ţi se irită timpanele. În plus, e îmbrăcată parcă la mişto de nişte designeri care o duşmănesc, decorul e înspăimîntător, iar dansatorii par evadaţi de la şcoli ajutătoare. Angela Similea, simbolul muzicii uşoare româneşti? Da, sigur este. Din toată panarama de recital, vă sugerez să ascultaţi şi eventual să încercaţi să pricepeţi de ce au făcut-o aşa aranjorii de la festival clasica „Trurli”. Audiţie plăcută! Şi luaţi şi vreo două antinevralgice, preventiv.

Fiţi sociabili!