Prieteni de Crăciun

An după an, pe la mijlocul lunii decembrie, primeam – folosesc timpul trecut, deoarece acum s-au mai împuţinat, din fericire – nenumărate apeluri telefonice interesate şi politicos-imperioase de la vagi amici ori simple cunoştinţe. Oameni pe care nu-i mai întîlnisem de multă vreme se interesau brusc de starea mea de sănătate, mă întrebau despre familie, îmi doreau tot ce-i mai bun pe lume. Preludii inutile (ca şi sms-urile prefabricate, primite anual, de Sărbători) ale unor prietenii mimate, de conjunctură. Motivul anualei atenţii era, de fapt, unul comun: procurarea unuia ori mai multor pomi de iarnă, că există şi cumnaţi, soacre, doamne învăţătoare, etc.

Ani de zile m-am străduit să fac hatîrul acestor „prieteni de Crăciun”, cum îmi place să-i numesc. Deşi mi-a fost mereu neplăcut să îi sîcîi, la rîndu-mi, pe colegii din teren, pentru ceea ce am considerat a fi un moft, o inutilitate păguboasă, la o adică. La fel cu mania ghiftuielii ori cumpărăturilor inutile, de Sărbători, altă formă de compensare, de uitare a frustrărilor de peste an. Evidentă şi prin pretenţiile adesea excesive, nedelicate ale unor solicitanţi. Cei care, ignorînd decentul îndemn de a nu căuta pricină dentară „calului de dar”, solicitau, precis (ca unei case de comenzi): un brad argintiu, unul cu „lumînărele”, un vîrf de arbore bătrîn, unul mai des ori unul de măcar trei metri, pentru salon. Unii refuzînd chiar – cu indignare prost disimulată – brăduţul (vorbim, în fond, de un simplu simbol!) pe care îl propuneam, cu drag. De regulă, chilipirgiul român e unul (şi) cu ştaif, cu glazură: el are bani să-şi ia un brad de cultură, splendid – oferta pieţii e bogată şi diversă – însă (aşa-i românul) orice oportunitate este binevenită. Şi dacă tot e degeaba, de ce să nu fie şi superb!? O logică perfectă, la o adică!

Dacă scriu despre acest nărav, este numai pentru că el transformă în regulă ceea ce pare a fi un paradox: nu cei lipsiţi de mijloace, nu cei săraci vînează gratuitatea! Sindromul „bradului frumos, exemplar” se adaugă altor recente mode, frisoanelor ariviste ce legitimează la modul impostor imaginea de sine, visatul statut social: cel al SUV-ului, al armei de vînătoare, al concediului în locuri exotice. Cred că mai mult decît fireasca mea rezervă faţă de rituala „ucidere a pruncilor” puţinelor noastre păduri de brad, această repetabilă „telefoniadă” m-a determinat să-mi procur un brăduţ miniatural, din plastic, căruia îi stă foarte bine pe masa festivă. Şi să recomand tuturor acest îndemn care circulă, mai nou, pe Facebook: „Şezi blînd şi lasă bradul să crească!”. Dar ştiu că obiceiul, „tradiţia” – aici, în accepţia aceea, dragă vameşilor ucraineni – e mai solid înrădăcinată decît un brad bătrîn.

Astfel încît voi spicui dintr-un articol (Calendarul „Universul”, 1943), dintr-o epocă revolută, de război. În care însăşi împodobirea brăduţului – cu ornamente „hand made” – (cei mai în vîrstă îşi amintesc, desigur, cu nostalgie) era încă o sărbătoare pentru întreaga familie: „Un pom de Crăciun, ca să fie frumos, nu trebuie numai decît să fie mare. Dimpotrivă (sic!) cu cît va fi mai mic şi mai încărcat va face mai mult efect. Mai întîi, căutaţi să-l obţineţi cît mai ieftin şi pentru asta cumpăraţi-l aproape în Ajunul Crăciunului, cînd negustorii sînt grăbiţi să plece acasă. (…) Ca să daţi impresia că arborele e nins, stropiţi-l cu o soluţie de alaun, foarte concentrată. Faceţi această operaţie la baie sau la bucătărie, ca să nu murdăriţi podeaua şi pereţii. Pentru luminat, dacă aveţi becuri electrice cu atît mai bine, dar în lipsa lor şi lumînările colorate sînt bune. Pentru a le economisi, nu le aprindeţi decît cîteva minute la început, cînd prezentaţi arborele copiilor. Cît pentru obiectele de pus în pom, confecţionaţi mai întîi din carton diferite stele, dintre care una mare, de pus în vîrf. După ce le-aţi tăiat, le ungeţi cu clei şi le muiaţi în borax cristalizat. Luaţi apoi nuci şi ghinde de pin (conuri, n.a.) pe care le muiaţi în puţin lapte şi le daţi apoi prin praf de aur chimic. Ca să le atîrnaţi, înfigeţi în partea moale a nucilor, în locul unde se împreună cele două jumătăţi de coajă, un ac de cap. În această mică toartă treceţi apoi un fir de coton sau de sforicică. Mai puteţi atîrna covrigi de zahăr, păpuşele mici, îngeraşi, coşuleţe, pe care o femeie îndemînatecă le poate face din resturi de lînă, şuviţe de hîrtie colorată, beteală, etc. Bucuria pe care o veţi face copiilor şi chiar celor mari vă va răsplăti de osteneala ce vă veţi fi dat”.

Bucurie şi pace sufletească doresc şi eu tuturor cititorilor noştri, în prag de Sărbători!

 

Fiţi sociabili!