Poporul de oi şi guvernul de lupi

Asigurarea hranei pentru o populaţie în creştere la nivel mondial constituie o provocare majoră a prezentului. În acest cadru, producţia de grîu este un indicator al preocupării guvernelor pentru asigurarea „pîinii cea de toate zilele”, dar şi o componentă  importantă a securităţii naţionale. Cum stăm noi la acest indicator important? În ciuda unor declaraţii festiviste făcute de guvernanţi în anii agricoli buni, anunţînd „producţii record”, adevărul este cu totul altul. Ni-l dezvăluie reputatul profesor Mihai Berca, într-un documentar găzduit de interesanta publicaţie „Info Amsem”, păstorită  de un  consacrat gazetar, bun cunoscător al lumii satului: Traian Dobre. Voi prelua cîteva din argumentele inedite prezentate, care nu au nevoie de multe comentarii. Se ştie că statele dezvoltate ale Europei sînt foarte aproape de nivelul maxim posibil al producţiei de grîu, creşterea viitoare a acesteia fiind de cel mult 10 procente. În acest context, UE aşteaptă ca ţările nou intrate să vină din urmă cu creşterea producţiei de grîu şi să aducă o contribuţie mai mare la hrănirea Europei şi a lumii. În perioada 1989-2000, producţia medie a fost la noi de 2.250 kg/ha, iar în perioada 1961-1989 (29 de ani) de aproape 2.400 kg/ha, deci cu peste 100 kg/ha  mai mare. Producţia agricolă în perioada comunistă a înregistrat o creştere constantă, de la 1.500 kg/ha în 1961 la 3.000-3.300 kg/ha în 1988-1989, adică s-a dublat în intervalul menţionat. Altfel spus, „agricultura socialistă” producea în ultimii ani ai regimului cu aproape 50% mai mult grîu decît cea de astăzi! „Personal – consideră autorul citat – mi se pare de neimaginat ca, în primul deceniu al mileniului al III-lea, în plină dezvoltare tehnologică, o ţară eminamente agricolă ca România să obţină, în doi din anii primului deceniu democratic, producţii medii de numai 1.400, respectiv 1.500 kg/ha, ca în anul 1961. În aceeaşi perioadă de timp, francezii, germanii şi austriecii au scos medii de 7.000-8.000 kg/ha, iar targetul unora dintre ei este de 10 t/ha. Asta înseamnă că noi, românii, am fost de 2,12 ori mai puţin eficienţi decît ceilalţi membri ai UE şi tot noi am fost printre aceia care i-am tras în jos şi pe ei. Cum s-a ajuns aici? Prin ignorarea adevărului de mult ştiut că producţia agricolă are în componenţa ei verigi tehnologice legate între ele, de la alegerea culturii, asolamentul şi rotaţia lor la semănat, de la îngrăşare şi întreţinere la recoltare, depozitare şi comercializare. Pe acest circuit obligatoriu, dominat la noi de improvizaţie şi amatorism, blocat de subfinanţare şi de marginalizarea specialiştilor agronomi, s-au interpus interese comerciale de grup, cum ar fi cele ale marilor producători de îngrăşăminte ori de chimicale. Fărîmiţarea proprietăţii agrare în zeci de mii de exploataţii de subzistenţă, lipsa de interes a guvernelor ce s-au succedat după 1990 pentru stimularea asocierii în cooperative rentabile –  „Nu mai vrem CAP-uri, domnilor!” – şi lipsa unor programe, politici agricole naţionale coerente şi stabile constituie alte circumstanţe agravante ale înapoierii agrare a unei ţări care ar putea hrăni jumătate din Europa. Oare cîţi dintre micii noştri „fermieri” – termenul e de circumstanţă – au auzit măcar (darămite să practice!) despre rotaţia culturilor, selecţia seminţelor, combaterea biologică ori comercializarea eficientă a recoltei? Ce perspective, ce speranţe întrevede profesorul Berca la orizontul anilor ce vin? Prea puţine. Citîndu-l pe academicianul Florin Constantiniu, care spunea: „Un popor de oi naşte un guvern de lupi. Clasa politică post-decembristă (…) nu  vede diferenţa între trecut şi prezent. Nu putem anticipa viitorul. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre în decembrie1989 au fost ratate”, el concluzionează: „Şi atunci, cum să crească grîul? Orice laudă – cu excepţionalele producţii, realizări ştiinţifice sau umane – rămîne ca un pîlc de copaci semeţi într-o pădure plină de uscături!”. Şi afirmă, în final, că, indiferent de componenţă ori culoare politică, orice guvern „va lua decizii diferite faţă de ceea ce ne oferă ştiinţa şi cunoaşterea. Ne-ar prinde bine puţină modestie, cunoaştere şi muncă gîndită!”. De acord, domnule profesor!

 

 

Fiţi sociabili!