Politruci urcaţi pe soclu

Continui cocteilul dulce-acrişor (amărui, de fapt) al consemnării, în cheie jupânească, a realităţii imediate.

* „Statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare din Suceava este un monument din bronz închinat voievodului moldovean (1457-1504), realizat de către sculptorul Iftimie Bârleanu şi dezvelit în anul 1977 în municipiul Suceava, cu mult fast. Statuia constituie cea mai mare lucrare de acest gen din ţară (!), avînd o înălţime totală de 23 de metri (inclusiv soclul) şi putînd fi văzută (putea fi – n.a.) din orice punct central al oraşului. După anul 2000, lipsa de interes faţă de acest monument a dus la degradarea acestuia. Sub coada lui Voitiş (armăsarul) a crescut un puiet de mesteacăn, care şi-a întins rădăcinile pe sub plăcile de travertin. În august 2008, cînd oraşul Suceava aniversa 620 de ani de la atestarea documentară a urbei, iar Festivalul de Artă Medievală „Ştefan cel Mare” se desfăşura în incinta Cetăţii de Scaun s-a desprins unul dintre cele două altoreliefuri de bronz de mari dimensiuni de pe soclul statuii ecvestre a voievodului, căzînd pe pavimentul de travertin” (citat Wikipedia).

* Va să zică (cum şi-ar rosti, în barbă, înţeleptul ţăran moldovan), din 1977 pînă în prezent, s-a scurs cam un interval de timp – a se citi: de indiferenţă pentru memorie si simboluri, mai pe şleau! – comparabil cu lungimea demiseculară a domniei eroului nostru, cel cu care îşi „drapează nula” – la aniversări – cam toţi politrucii locali ori centrali. Acum, citesc că se va încerca, începe ceva… dar nu complet, ci doar soclul, podelele, pavelele… Iar statuia poate să mai aştepte.

Pacifistă cum e, subsemnata Struţocămilă nu caută, musai, vinovaţi. Ci doar îşi exprimă consternarea sinceră, naivă: cine îmi poate explica de ce salvarea acestui unic, minunat blazon al Bucovinei a tot fost lăsată mereu – din 1990 încoace – în plan secund de către succesivele guvernări, administraţii? Fie ele municipale, fie judeţene ori naţionale. Resursele limitate disponibile unei municipalităţi sînt, obiectiv, insuficiente unui asemenea salutar proiect. De acord! Dar… la Primărie avem – nu vă supăraţi! – o oarece continuitate managerială, ce ar trebui să fie nu doar de om, de mandat, ci şi de proiecte esenţiale, majore, urmărite consecvent. Nu? Poate că s-or fi intimidat domnii decidenţi de mărimea anexelor masculine, în bronz, ale lui Voitiş (ar fi o scuză!). Ce su..a calului?

* Mă bucur sincer că Ştefan nu poate reveni, fie şi ipotetic, în mizerabila realitate românească post-decembristă. Ar fi fost total dezamăgit: 1. Nu ar fi putut termina frescele Voroneţului, deoarece contestaţiile altor zugravi decît cei desemnaţi – evident, arbitrar! – de Domn (la aşa-zisele „licitaţii publice”…cele tare „curate”, de azi!), ar fi făcut imposibilă finalizarea capodoperei murale – că era, tehnic, musai de pictat pe tencuiala umedă, proaspătă. 2. Biserica de la Războieni nu ar fi primit aviz de la DSP, deoarece altarul ei e construit, fără autorizaţie, pe o groapă comună. 3. Ca să-i „taie” pe păgîni la Podul Înalt, ori în celelalte, multele, vreo 44!, bătălii, i-ar fi trebuit un aviz prealabil – de corectitudine politică – de la Papa (un soi de UE&Merkel al vremii). Şi cum poşta vremii – ca şi ajutoarele promise mereu de Europa – erau foarte lente… 4. Ar fi fost acuzat de „privatizări frauduloase” prin uricele de împroprietărire a răzeşilor, dar şi de înnobilare, boierire – după modelul contemporan al gen. Oprea – a vitejilor lui luptători, apărători de ţară. Probabil că, scîrbit, Fane Babanul şi-ar fi dat demisia şi s-ar fi retras, la pensie, în braţele dolofanei Răreşoaia, ori/şi… în hrubele cu vin bun de la Cotnari. Eu cred că, mai degrabă, ar fi „scurtat de un cap” – apendice anatomic oricum inutil, observ, pentru mulţi din politrucii noştri – vreo 90% din politicienii şi administratorii de azi.

* Astfel încît, ca o utopie de etern visător, mi-aş dori următoarea scenă: un grup eterogen de politicieni – foşti, actuali, chiar şi aspiranţi spre înţelepţire – să fie urcaţi – cu macaraua, cu scara, cum s-o putea – pe soclul statuii ecvestre. Că tare le mai plac acestor efemeride soclurile, funcţiile, laudele… Să-i văd acolo sus, exact sub dotările anexe, imense, din bronz , ale calului Voitiş. Ca să-i aud cum îşi mărturisesc, în fine, sinceri şi speriaţi (oare ne mai coboară cineva!?) crezul de viaţă. Care nu e altul decît cel enunţat mai jos. Unul parodiat – scuze! – după o frumoasă poezie: „Ridică-te, Ştefane, şi vezi-ţi fiii, că azi Politica-i grea/ Credinţă veşnică Sfîntului Euro, jurăm Măria Ta!”.

 

 

Fiţi sociabili!