Platon și fetișizarea libertății democrației

În SUA, proporția de oameni care spun că au încredere în guvern a scăzut de la aproximativ trei sferturi, la începutul anilor `60, la mai puțin de o treime astăzi. În restul Occidentului, opinia urmează aceeași direcție, chiar dacă nu la fel de abrupt.

Guvernarea a apărut ca o caracteristică centrală a crizei Covid-19: am învățat că o bună guvernare poate face diferența între viață și moarte.

Problema unui guvern slăbește auto-susținerea. Guvernul slab pierde la capitolul încredere și cel mai probabil oamenii capabili îl vor evita. Cu cît oamenii îl evită mai mult, cu atît guvernul devine mai degrabă subiect de miștouri, dacă nu chiar de dispreț.

Problema bunei guvernări și a unei conduceri înțelepte nu este ceva nou. În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea sistemul politic al Angliei a fost cunoscut sub numele de „Vechea Corupție”. Un grup de oameni bine poziționați în societate a exploatat Statul ca pe o moșie cu locuri de muncă și beneficii pentru ei.

Statul a fost atît de rupt de la forțele industriei și ale comerțului (care vizau progresul societății) încît mulți liberali au vrut să reducă guvernul la postura unui paznic de noapte. Această viziune nu este departe de actuala scenă a politicii contemporane. Politicienii moderni ocupă în mod obișnuit locuri de muncă profitabile în sectorul privat, chiar și atunci cînd părăsesc oficial funcția, de multe ori ei lucrînd pentru industriile cărora le-au reglementat legi. De exemplu, „nepotismul reciproc” este azi un fenomen banal în SUA (cu membri ai Congresului care oferă locuri de muncă pentru copiii prietenilor în schimbul prietenilor lor care oferă locuri de muncă copiilor lor).

Cîndva, un grup de politicieni și educatori reformați a realizat că o societate capitalistă de succes are nevoie de un stat modern de succes. Și atunci au sugerat o soluție: o scufundare colectivă în înțelepciunea lui Platon.

În zilele noastre, același spirit ne cere să stabilim ghiduri de auto-ajutorare și manuale de leadership pornind de la același text care i-a inspirat și pe cei din epoca victoriană: „Republica”. Platon nu doar că oferă o explicație cuprinzătoare de ce o republică are nevoie de o clasă de lideri, dar el ne pune la dispoziție și un ghid de a produce una. Punctul de plecare al marelui filosof este că guvernul trebuie să aibă greutate.

O republică esteca o navă pe mare, spune el. Depinde de calitatea conducerii navei dacă ea poate supraviețui pericolelor în continuă schimbare cu care ne confruntăm (furtuni, pirați, stînci). Dacă nava este bine condusă, atunci cel puțin are o șansă; dacă este prost condusă, atunci se va scufunda și toată lumea de la bord se va îneca.

Ce înseamnă să fii „bine condus”? Platon pune o întrebare simplă: ar trebui să fie accesibile locurile de muncă la conducerea navei (în condiții de siguranță) membrilor echipajului atunci cînd aceștia nu pot conveni asupra metodelor de navigare? Sau ar trebui să cedăm conducerea unui căpitan care și-a petrecut întreaga viață studiind „anotimpurile anului, cerul, stelele, vînturile și alte subiecte profesionale?”.

Metafora navei este o modalitate de a analiza viziunea lui Platon asupra importanței „gardienilor”. În limbajul zilelor noastre le spunem lideri. Platon susține că o republică de succes este condusă de o clasă de oameni a căror sarcină este să se gîndească la succesul pe termen lung al cetății. Ce amenințări sînt la orizont? Ce compromisuri trebuie să facem pentru a asigura succesul? În ciuda faptului că este un aristocrat, Platon a susținut că potențialii lideri sau „bărbații de aur”(așa i-a descris el), ar putea apărea în fiecare clasă a societății și ar putea fi femei sau bărbați.

Pentru a scăpa de degradare, societățile de succes trebuie să aloce poziții de conducere fiecărei generații.

Un alt punct strategic este de a instrui liderii printr-o educație prelungită care implică nu doar studiul academic, ci și formarea caracterelor menite a asigura faptul că liderii, ,„bărbații de aur”, pun binele public mai presus de interesele private.

Moralitatea este chiar mai importantă decît intelectul, deoarece liderii posedă foarte multă putere asupra vieții tuturor. În cazul în care aceștia sînt corupți, ei nu numai că vor conduce țara în direcția greșită („de la lumină la întuneric”, în opinia lui Platon), dar vor stabili, de asemenea, un model de corupție pe care restul societății îl va urma negreșit.

Ei bine, dacă o societate condusă de lideri educați este cea mai bună societate, în opinia lui Platon, o societate condusă de mase este cea mai rea societate.

Filozoful a subliniat că democrația este în multe feluri cea mai atractivă formă a societății deoarece ea combină maximul de oportunități (pentru cetățeanul simplu) cu maximul de libertate. Dar aceste atracții sînt pur superficiale, democrația este ca o „pătură cu multe culori”, spune el, „care arată bine atunci cînd o vezi în piață, dar se dovedește a fi roasă după ce ai purtat-o de câteva ori”.

Masele influențează cetatea invariabil (pe termen scurt și lung), însă îi ocolesc pe înțelepți. Ele sînt, de obicei, atrase de lideri răi, demagogi care țes fantezii minunate despre viitorul Statului, dar nu sînt altceva decît șarlatani aflați în drumul lor spre putere prin cumpărare de voturi cu banii altor oameni.

Platon a fost deosebit de aspru cu „aristocrații-demagogi” care se bucurau de avantajul unei foarte bune educații pe care banii o pot cumpăra, dar, cu toate acestea, alegeau să manipuleze masele, în loc să le ghideze spre lumină.

Fetișizarea libertății democrației face loc (inevitabil) anarhiei. Părinții sînt manipulați de fiii lor, profesorii de elevilor lor, astfel că „mințile cetățenilor devin atît de sensibile încît cel mai mic semn de opoziție este respins ca fiind intolerabil”.

Anarhia produce lupta de clasă prin încurajarea atacului săracilor asupra bogaților. Evident că bogații se răzbună. Dar lupta de clasă produce război și dezordine. Iar cînd toate acestea devin intolerabile, masele se vor îndrepta către un dictator care poate restabili ordinea.

Dacă tiranii sînt consecința inevitabilă a democrației, ei sînt, de asemenea, antiteza regilor filozofi. Ei privesc puterea ca pe un scop în sine, nu ca pe un mijloc dedicat unui scop și sînt guvernați mai degrabă de pasiunile lor decît de rațiunea lor.

Astfel ajungem la paradoxul din miezul tiraniei: chiar dacă dictatorii au putere absolută asupra altor oameni, ei nu au nici o putere asupra lor înșiși. Sclavii propriilor pasiuni („prost guvernați în sufletele lor”, după cum spune Platon), ei își folosesc pozițiile pentru a arunca aceste pasiuni asupra întregii populații.

O tiranie este o psiho-dramă în care toată lumea este prinsă în ego-ul furios al tiranului.

Multe dintre sugestiile lui Platon pentru producerea liderilor de succes ne-ar putea uimi astăzi și, pe alocuri, ne pot scandaliza.

El credea că liderilor ar trebui să li se interzică să se căsătorească sau să dețină o proprietate privată, pentru a-și putea concentra mintea asupra binelui comun.

Platon a fost obsedat de ideea de a produce cei mai buni lideri încît a ajuns să pledeze pentru programe de reproducere eugenice. Pentru acest sacrificiu liderii ar fi putut fi compensați cu permisiunea de a participa la orgii regulate cu femei, selectate pentru creierul și frumusețea lor. Dar chiar dacă a fost exagerat în soluțiile sale, Platon a fost în miezul problemelor pe care le-a identificat.

Liderii vor înceta să mai fie lideri dacă se pun pe ei înșiși (și familiile lor) deasupra binelui public, degradînd astfel funcțiile publice și întorcînd poporul împotriva lor.

William Gladstone, cel mai mare reformator liberal al secolului al XIX-lea, credea că dacă secolul al XVII-lea era epoca domniei prerogativelor, iar secolul al XVIII-lea era unul de conducere prin patronaj, secolul al XIX-lea s-ar fi cuvenit să fie condus prin virtute, în timp ce Platon trebuia să fie forța călăuzitoare a noii epoci.

Thomas Arnold, antrenor de rugby și cel mai mare reformator școlar al epocii sale (1795 – 1842) a adoptat multe dintre ideile lui Platon: educația este la fel de importantă ca modelarea caracterului; loialitatea grupului ar trebui să întărească exprimarea individuală; educația fizică ar fi la fel de importantă ca studiul cărților, etc.

Cei mai influenți doi funcționari publici ai epocii sale, Charles Trevelyan și Cyril Northcote, au abolit patronajul în serviciul public și au introdus măsuri pentru o concurență deschisă în promovarea unei „aristocrații naturale” platonice.

H.G. Wells a scris mai multe romane despre utopii conduse de lideri platonici.

Instituții de învățămînt precum Groton și Yale l-au pus atît Platon, cît și creștinismul în centrul programei lor.

McGeorge Bundy, care a fost numit decan al Universității Harvard la numai 34 de ani și a devenit consilier pentru securitate națională atît pentru Kennedy, cît și pentru Johnson, a ales „Republica” ca subiect de studiu atunci cînd a fost selectat la o bursă de către Harvard Society of Fellows. Potrivit unui prieten, el s-a văzut ca fiind unul dintre „gardieni, elita aleasă”.

Cultul lui Platon nu a fost idealizat. Cu toate acestea, a produs o elită care s-a remarcat prin spirit civic, după standardele epocii noastre.

Cultul lui Platon a rămas fără impuls la un moment dat, atunci cînd critici precum Richard Crossman, în „Platon Today” (1937), și Karl Popper, în „The Open Society and its Enemies” (1945), al cărui prim volum a fost dedicat lui Platon, au susținut că filozoful este o figură învechită și periculoasă.

Platon privea democrația cu ostilitate pur și simplu. Însă trebuie amintit că în Atena din vremea lui Platon „democrație” nu însemna democrație reprezentativă, ci democrație directă, în care o adunare a tuturor cetățenilor lua decizii, iar servicii importante erau alocate prin tragere la sorți.

Cu toate acestea, în secolul al XIX-lea, utilizarea corectă a Republicii a fost văzută ca un îndrumar de consolidare a democrației moderne, și nu un ghid pentru înlocuirea acesteia.

„Îmbunătățirea calității intelectuale și morale a persoanelor care ajung la guvernare consolidează încrederea electoratului modern în liderii săi, iar predarea unor puteri de la electorat către lideri poate consolida nucleul democrației”, după cum afirmă Gareth Jones, un apreciat academician american contemporan.

Cele mai importante intuiții ale lui Platon sînt confirmate indiferent de nuanțele sale despre democrație: că guvernul contează enorm și poate face diferența între o societate înfloritoare sau una care intră în declin.

Criza Covid-19 ne-a șocat dezvăluind slăbiciunea guvernelor occidentale, în special în SUA și Marea Britanie, cît și puterea guvernului chinez.

Chinezii s-ar putea să fi dezlănțuit Covid-19 în lume, dar, în cele din urmă, au ajuns să combată virusul mult mai eficient decît lumea anglo-saxonă. Acest lucru a relevat că dincolo de cruzimea lor în fața democrației, chinezii au muncit în liniște la îmbunătățirea mecanismelor lor de Stat, în timp ce guvernele occidentale le-au lăsat să se atrofieze. Sîntem puși să alegem între două tipuri de modele: unul în care Occidentul reușește să reînvie și altul în care continuă să scadă și să cedeze poziția de lider global Chinei, cu un regim care nu are timp pentru libertate sau democrație.

Filozofia și cultul lui Platon oferă atît un model, cît și o inspirație pentru modul în care putem repara „nava” numită Stat.

Ca și în cazul predecesorilor noștri, depinde de noi să-i ascultăm cuvintele și să le urmăm. Sau nu.

Geo Alupoae

Critic de teatru și impresar la Teatrul ”Matei Vișniec”

Fiţi sociabili!