Paul McCartney live (IV)

În sfîrșit, concertul

Îmi vine greu să descriu toate stările și sentimentele care mă traversau în timp ce mă apropiam de Tauron Arena. Dacă nu l-aș fi văzut cu 6 luni mai devreme și pe Ringo, mă gîndesc că poate mi-ar fi crăpat inima de emoția întîlnirii cu Paul. În fond, e vorba de a-ți împlini visul de o viață, mai exact de 56 de ani, de cînd i-am ascultat prima oară pe The Beatles.

Am asistat aproape speriați la umplerea cu 22.000 de suflete a imensei săli. Cam cu o oră înainte de Paul, pe scenă s-a înființat un deejay care ne-a băgat în timpane tot soiul de piese Beatles și McCartney, în interpretări din cele mai variate, de la jazz pînă la hip hop, majoritatea oribile. Iar sunetul tot așa.

Paul și grupul său au început să cînte la 20.15. Ultima notă s-a auzit la 23.14, ceea ce face un total de 2 ore și 59 de minute, timp suficient pentru ca oricare român pretins cîntăreț să dea colțu’, chiar și fără să aibă cei 76 de ani ai lui McCartney. Am plecat cu playlista printată de acasă. Avea să fie respectată fidel: de la deschiderea făcută cu „A Hard Day’s Night”, pînă la finalul care nu putea fi altul decît „The End”, Paul a cîntat fix 38 de piese. În bucata de turneu precedentă, cea din Japonia, a cîntat numai cîte 34, dar printre ele era și favorita mea, „I Saw her Standing There”, înlocuită în partea europeană de o altă bijuterie, „Birthday”. Toată sala a cîntat „Ob-La-Di, Ob-La-Da”, dar și „Hey Jude”, „From Me to You” ori „Back in the USSR”. Pot să afirm fără ezitare că a fost publicul cel mai muzical din cîte concerte am văzut. A rămas și Paul surprins de cîntarea noastră, așa că a rugat să ridice mîna cei care nu erau polonezi. La o estimare rapidă, mi-a ieșit că aproximativ o treime din cei 22.000 eram din alte țări.

Uluitor a fost momentul în care a atacat „Live and Let Die”, pe care eram convins că nu o poate cînta în sală, pe motiv de petarde, artificii, fumigene, flăcări. Aiurea! A cîntat-o fără probleme, iar efectele au fost aceleași ca pe Citifield Stadium din New York. Sunetul nu a fost deloc grozav, dar ce importanță are? Pentru mine, cel puțin, putea și să nu cînte. Mi-a fost suficient că am putut respira același aer cu Sir Paul McCartney.

Fiţi sociabili!