Pălăriile tovarăşului Emil Bobu

Pe Emil Bobu, cel mai slugarnic, longeviv şi „primitiv” apostol al lui Ceauşescu mi-l amintesc purtînd mereu fie şapcă, fie, mai apoi – de cînd însuşi dictatorul va începe să poarte acest accesoriu „burghez” – o pălărie săracă, modestă, cu boruri mici (mai degrabă o şapcă avînd cozoroc circular, aş zice). Ca să vedeţi cîte ne poate dezvălui despre personalitatea purtătorului un simplu acoperămînt de cap! 

Astfel, pălăriile liderilor comunişti mai vechi, cei „şcoliţi în capitalism” – „demascîndu-le”, implicit, acestora, ca să folosesc, cu delicii, limba de lemn a anilor ’50, origini şi tendinţe burgheze, nu tocmai sănătoase, dragi tovarăşi! – erau frumoase, de calitate, cu boruri largi, umbroase, boiereşti. Iar cei ce le foloseau aveau o anumită distincţie înnăscută, ori, poate, cultivată în a le purta, asortate corect momentului şi vestimentaţiei de calitate, de o eleganţă neostentativă. Observaţia este valabilă, cred, pentru Lucreţiu Pătrăşcanu şi I. G. Maurer, ca să nu mai amintesc de „moşierul” convertit la comunism Petru Groza. Pînă şi pe Dej –  bărbat arătos, un hedonist bine deghizat şi discret (cu amante între celebre actriţe ale vremii!) – hainele stăteau, parcă, mai bine ca pe Ceauşescu. Asta ca să nu mai amintesc de Lenuţa şi de şleahta ei de tovarăşe cu coc, pe care orice haine ai fi pus tot şleampete arătau.

Emil Bobu, cel crescut la Văculeşti – Botoşani, nu avea, bietul, cum să gîndească ori să se poarte altfel. El însuşi va declara că îi ura pe moşieri şi chiaburi, inclusiv pe boierul Scarlat, pe moşia căruia întreţinea şi scotea la arat şase boi. „Îmi plăcea să lucrez la arat – va scrie el – dar să ştiu că folosul muncii mele nu intră în buzunarul unui jnapan care nu mai poate de bine şi trăieşte pe seama noastră, într-un  lux ciocoiesc”. Bobu va reconsidera, însă, pălăria ca accesoriu identitar, alături de alte markere ale „luxului ciocoiesc”, atît de invidiat şi urît de copilul sărac dintr-un sat sărac: va pohti, discret, la mulinete şi electronică japoneze, ori la puşti cu plăcuţe de aur cu monogramă.  Dar asta numai după 1973, cînd va deveni un temut ministru de interne. Calitate în care va reînvia operaţiunea „Peregrinul” (vînzarea nemţilor şi evreilor). Rezultate? Excelente: aproape 8 milioane de dolari încasaţi (oare unde or fi banii, că fidelul Emil a murit sărac, cum vom vedea!?) doar în perioada ’73-’75! Un înalt ofiţer DIE declara – în contextul marii anchete declanşate de fuga lui Pacepa, în 1978 – că „tov. ministru mi-a cerut să-i procur o pălărie frumoasă – dar nu cu boruri prea  mari, ca la capitalişti – dar care să fie din păr de iepure”. Omul aduce de la agentura noastră spionistică din Koln  obiectul cerut, dar Bobu strîmbă din nas: e din fetru, cu boruri prea mari, „e una de prim-ministru”, eu vreau una cum am zis: cu boruri mici, dar din păr de iepure! Ordinul a fost executat (deşi, scrie cu năduf ofiţerul, E.B. a omis să-i restituie, la schimb, pălăria „greşită”). Cu toată „criza pălăriilor”, Ceauşescu îl păstrează în top pînă la urmă pe omul lui de bază (prim-secretar al regionalei/judeţenei de partid Suceava pînă în 1972), pe care, aflat în prima lui vizită la Suceava după „înscăunare”, îl găsise dormind, ca un cîine de pază, pe preşul din holul Casei de Oaspeţi din zona Brădet! Bobu va fi invitat în elicopterul fugii –  alături de Manea Mănescu (pe care, cine ştie, l-o fi invidiat, în sinea lui, la despărţirea de la Snagov de Ceauşeşti, pentru ideea de a-i pupa mîna stăpînului suprem!?) – şi va porni imediat, cu o maşină –  precum un cîine dresat – în căutarea binefăcătorului lui. Exemplară rămîne obedienţa extremă a acestui slujbaş-preş. De la adresarea către labradorul lui Ceauşescu: „Vă rog frumos, staţi cuminte, tovarăşe Corbu!”, la frica de a trage cu puşca la vînători, ca nu cumva, din greşeală, să nimerească un trofeu mai mare decît al Tovarăşului, pînă la obligarea prim-secretarilor de judeţ de a raporta producţii agricole mincinoase, Bobu a fost sluga perfectă! Păcat că spiritul său mai bîntuie – ca o stafie imortelă! – în mintea, opţiunile conducătorilor noştri de azi, mai mari ori mai mititei!

P.S. Păi, era să uit  taman încheierea, încununarea! Pălăria, cum altfel!? La moartea uitatului Emil Bobu – pe 12 iulie 2014 -, presa  română descoperă, oarecum uimită, că-l cam ignorase ! Omul locuia – după ce fusese eliberat din închisoare – la etajul întîi al unui bloc oarecare din cartierul Floreasca (e drept, în singurul apartament ce avea gratii puse la ferestre în acel bloc!). Devenise un anonim, care îşi făcea cumpărăturile zilnice – cîte o pîine, un sfert de salam, juma de kil de roşii – de la magazinul din colţul blocului. Aproape că mă înduioşează – sincer – naivitatea, devotamentul total al acestui activist de Botoşani, devenit organic, definitiv dependent de „părinţii lui politici”: Nicolae şi apoi Elena (cea cu care juca nesfîrşite partide de şeptic ori de „popa prostu”, avînd, însă, mereu grijă să piardă, ca să nu supere). O întrebare ar putea fi validă: cum explicăm că mulţi lideri comunişti intraţi iute în biznis au izbutit, iar bietul Emil Bobu – cel care a obţinut, discret, 8 milioane de dolari pentru România – îşi cumpăra, la zenit, cîte un sfert de parizer (o fi fost cu soia… ori fără!?) de la parterul blocului? O fi fost mai naiv, ori cinstit în felul lui!

Şi acum, cireaşa, mă rog, „pălăria” de pe tort: vînzătoarea acelui mic magazin de bloc va declara: „Domnul Bobu, vecinul nostru, cumpăra cîte puţin şi de aceea venea zilnic. Acum două săptămîni chiar ne-a cerut să-i comandăm o pălărie uşoară, de vară. Dar nu chiar ca acelea de la chinezi… ceva mai bun, mai de calitate! Cam în două zile ne va veni pălăria! Păcat că săracul nu a mai apucat să se bucure de ea, Dumnezeu să-l ierte!”.

Mare belea cu pălăriile astea, zău! Cît despre capete… pe altădată.

 

 

Fiţi sociabili!