Păduchii sociali

Am mai scris aici despre vechea, solida tradiţie românească a hatîrului, ciubucului, peşcheşului obligatoriu găsirii ori menţinerii unei sinecuri ori a unei afaceri.

De multă vreme, pe frumoasele noastre meleaguri, relaţia dintre cei din vîrful piramidei şi baza acesteia a fost una strînsă, biunivocă, de reciprocă dependenţă şi de interes mutual. Doar în acele –  rare – etape, zile, „ore astrale” de progres şi emancipare socială valoarea, meritul au fost criterii de selecţie şi promovare. Din cauza acestor evenimente de excepţie, contribuţia unor oameni de valoare, vectori ai înnoirii au rămas în memoria generaţiilor ce au urmat. Din păcate, regula a fost că alte criterii, străine competenţei, patriotismului şi cinstei au contat: originea (blazonul), apartenenţa la un grup politic sau, pur şi simplu, banii. În ultimii ani, presa dezbate insistent legăturile, raporturile de putere între lideri, între structurile centrale, pe de o parte, şi teritoriu, temelia puterii centralilor, pe de alta. Prin temelie nu înţelegem aici mereu obidita, uitata „talpă a ţării” cum o numeau înaintaşii noştri, ci acele persoane din sfera deciziei şi structurile aferente.

Că năravurile domnilor sînt străvechi – şi cam fără leac, mă tem – stă dovadă şi următoarea confesiune, una sinceră şi prin aceasta impresionantă. În 1857, într-un memoriu adresat ministrului francez de externe, fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica (a nu se confunda cu domnul omonim martirizat după răpirea Bucovinei) recunoştea domnia exclusivă a „pilei” în promovarea dregătorilor: „Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de 6 ani, cît am guvernat Moldova, am făcut  o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Însă ce era eu să fac, cînd eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun eu ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postelnic pe fiul meu, preşedinte al divanului pe cumnatul meu, ispravnici pe nepoţi şi pe amici, privighetori (ce frumos cuvînt pentru mulţimea de „băgători de seamă” plătiţi din banul public – n.a.) şi poliţai pe oamenii acestora? Şi dacă vreunul din ei nedreptăţeau pe oameni, dacă ei condamnau pe nevinovaţi, dacă răpeau făţiş onorul şi averea cuiva, ce era să fac eu? Puteam eu să fiu întotdeauna drept? Dacă-i depărtam din funcţie, trebuia să rînduiesc pe alţii tot ca dînşii, pentru că Regulamentul Organic nu-mi permitea să pun pe oricine cu merite”.

Altfel spus, însuşi Domnitorul era legat de mîini şi de picioare! De regulamente, de cutume, de obligaţii de familie ori de… nevoia de a-şi asigura viitorul, bătrîneţile după probabila, neştiuta lui mazilire. Şi atunci alegea, construia compromisul cel mai convenabil, mai acceptabil de către toate părţile implicate. Soluţie evocată, plastic, de răspunsul acelui om slab, comod (ori poate deştept, cine ştie?), care, fiind întrebat de ce nu-şi culege şi omoară păduchii ce-i cotropiseră trupul, a explicat: „Ăştia sînt sătui, hrăniţi, m-am obişnuit să trăiesc cu ei. Dacă i-aş ucide, ar veni alţii noi, flămînzi şi mult mai răi”. Chestie de obicei, ori de igienă, mai bine zis, fizică, trupească într-un caz. Socială şi morală în celălalt. Cu deosebirea că păduchii sociali sînt nu doar mai nocivi, mai nesătui, ci şi mai greu – dacă nu imposibil – de stîrpit.

 

 

 

Fiţi sociabili!