Ori acarul, ori ţapul

Ar fi păcat să nu mai avem răbdarea de a mai adăsta la ecourile şi semnalele mişcărilor contestatare – cu dublă, opusă ţintă – din prima parte a lunii februarie. Şi nu la modul politic, partizan, deoarece eu nu mai cred de mult în bunele intenţii ale politicienilor, în general. Sînt nevoit, totuşi, să constat un soi de confuzie juridică, terminologică, lingvistică. Observabilă atît în rîndul unor jurişti consacraţi, în tabăra – taberele – unor prea mediatizaţi analişti şi comentatori, cît şi în rîndul „străzii”.

Mulţi termeni şi expresii au tot fost citite, interpretate „după ureche”, de toată lumea implicată, de o parte sau alta. Argument suficient, pentru subsemnata „struţocămilă” de a se pune cu burta pe carte, pentru a desluşi sensul (originar, dar şi actual) al unor termeni mult – şi uneori greşit – uzitaţi în aceste zile, precum: stradă, amnistie, justiţie, imunitate, asumare.

Le voi aborda cît mai scurt. Aşadar: 1. Amnistie. Unul din cuvintele, măsurile care au scos mulţimile în stradă. Interesant: în 1880, marele Gambetta avertiza corpul legiuitor: „Franţa e obosită şi profund divizată din pricina legii amnistiei! Haideţi s-o lămurim odată!”. Etimologic, amnistie vine din grecescul „amnesia”, uitare. Englezii, mai prudenţi, l-au preluat, dar au şi schimbat, cumva, sensul originar: „amnesty” înseamnă pentru britanici doar iertarea, scutirea de pedeapsă – vezi numele celebrei organizaţii -, dar nu implică şi „uitarea”, adică ştergerea completă, definitivă a culpei. Esenţial: amnistie – scrie un filolog francez, Alain Ray – e un cuvînt „văr primar” cu amnezia, care înseamnă o uitare patologică, bolnavă, nedorită. În această accepţie, amnistia totală vine clar în contradicţie cu obligaţia oricărei societăţi umane de „a ţine minte” şi a nu şterge – chiar dacă le absolvă, momentan, de pedeapsă – deraierile de la normalitate şi legalitate, oricui ar aparţine acestea.

2. Stradă. E, oarecum, amuzant: rue, stradă, vine din latinescul „ruga”, ce însemna rid, încreţitură, pliu. Este o amintire a îngustelor şi cotitelor spaţii de circulaţie publică, ce-ţi permiteau să te deplasezi, sinuos, între casele construite aleatoriu, fără un plan iniţial de urbanism, cum am zice azi. În Franţa anilor revoluţionari, „a coborî în stradă” însemna a te opune ordinii prestabilite, burgheze. Pe de altă parte, „oamenii străzii” – cei invocaţi cu simpatie de un Andre Gide – erau vectorii libertăţii şi schimbării, ce refuzau încazarmarea în spatele porţilor ferecate ale căminelor burgheze, suficiente, ghiftuite, retrograde! Gavroche era un „om al străzii”, nu? Ca şi Dan Iosif. Apropos, prin „filles de la rue”, francezii numesc prostituatele. E clar – şi nu e rău – că orice potentat de azi e obligat să nu ignore „vocea străzii”. Indiferent de compoziţia, de motivele ori de motivaţiile ei.

3. Imunitate. Se discută mult la noi  despre imunitate: parlamentară, guvernamentală, prezidenţială, etc. Etimologia ne-ar putea ajuta: „in-munitas” însemna, în Roma antică, doar faptul că beneficiarul acestui favor nu trebuia „să pună mîna la treabă, la muncă”. Un nobil beneficia de „in-munitas”,  deoarece sclavii munceau pentru el. Cuvîntul originar nu are, aşadar, nici o legătură cu „imunitatea” de azi! Imunitatea e, de fapt, un termen venit din medicină şi se referea la obţinerea rezistenţei la microbi. 4. Justiţie. Strict etimologic şi  cultural, e cea mai faină definiţie a zilei: ea vine de la „jus”, adică drept, dreptate la romanii antici! Şi este, teoretic, ideal, obligatoriu obiectivă şi imparţială. Mai ales că tot de la latini am reţinut şi sensul originar al cuvîntului „judicare”: a vorbi, a mărturisi! A nu tăcea! 5. Asumare. Cuvînt, decizie, fluturată des, de prin 1990 încoace, de mulţi vremelnici al Puterii. Răspundere rareori asumată de vreunul! Merg, firesc, la origine, la sursă. Asumare!? Ar fi sinonimă, pe scurt, cu demisia. O „rara avis” la noi.

Ad sumere însemna în latină să-ţi asumi urmările decizie tale. Totodată, exista şi expresia opusă, „eximere”, de unde derivă exempt (fr.), exceptare. Altfel spus, a te excepta de la o responsabilitate ce-ţi revine direct înseamnă a refuza să ţi-o asumi. Este o caracteristică universală şi perenă a politicienilor de pretutindeni de a-şi „asuma” funcţii, beneficii şi onoruri şi de a se excepta de la recunoaşterea greşelilor şi ratărilor demersurilor proprii ori de grup. De regulă – scria Eminescu – „alţii sînt de vină, domnii mei, nu este-aşa?”.

Românii folosesc două savuroase expresii pentru a ilustra „fuga de răspundere”. Una (acarul Păun) e inspirată de un personaj real, găsit unic vinovat pentru o teribilă catastrofă feroviară. Alta (ţapul ispăşitor) evocînd practica precreştină a sacrificării unui ţap întru îmbunarea zeilor. Pentru a rămîne în teritoriul zoo-simbolisticii valahe, notez visul multor români: să moară capra vecinului! Cu varianta ei extremă, de criză: să moară vecinul şi să-mi rămînă mie capra!

 

 

 

Fiţi sociabili!