Oare de ce nu mă bucur?

Nu am avut niciodată porniri discriminatorii, indiferent despre ce situaţie concretă ar fi vorba. Naţionalismul nu m-a atins, singurul nivel accesibil mie fiind cel al patriotismului. Asta, deşi n-am foarte frecvente prilejuri de a fi „mîndru că sînt român”. Mi-aş dori, dar nu-mi iese. Însă mai rar prilejuri ca Olimpiada din acest an, în care cam zilnic mi-a fost o ruşine imensă că sînt reprezentat acolo, pe partea ailaltă a planetei, de nişte legume cu statut de sportivi. Ba şi de înaltă performanţă, din moment ce au fost tîrîiţi pînă la Rio sub prezumţia de destinatari ai intonării Imnului, în caz că. Numai că n-a prea fost cazul, singurele beneficiare ale onorului fiind fetele alea patru de la scrimă, care ar merita de fapt să li se cînte Imnul de dimineaţă pînă seara, timp de patru ani (poate dă madam Lipă o derogare, ca lor să li se poată cînta Imnul României chiar şi în România!), pînă la următoarea Olimpiadă, unde cred că tot numai ele, dacă chiar vor asta, pot să-şi reconfirme valoarea. În rest, multă silă, lene, lehamite, de parcă pe mai toţi reprezentanţii noştri îi trimisese cineva acolo sub formă de pedeapsă. Peste toate, surpriza din ultima zi, cînd domnul acela care reprezenta România la trîntă a reuşit să obţină un bronz de mare importanţă, săltînd bilanţul naţional la trei bucăţi din respectivul aliaj. Pentru bronzul de la haltere ori de la canotaj am tremurat şi, finalmente, m-am bucurat. Oare de ce la acest bronz, din ultima zi, m-am uitat ca la film sau ca la „Lacul lebedelor”? Cred că am totuşi o problemă, ba chiar mai multe: aşa cum nu înţeleg de ce naţionalele Franţei sau Olandei, la orice categorie de vîrstă, sînt alcătuite majoritar din negri, tot aşa nu pricep de ce trebuie să vină un cecen, pentru care ca sportiv am tot respectul, şi să se dea român la cea mai importantă competiţie.

 

 

Fiţi sociabili!