O ţară toxică: România

E un obicei împămîntenit cam în toată lumea şi în toate sporturile: marii sportivi, şi nu doar cei născuţi în ţări sărace (unele infinit mai sărace decît a noastră), îşi părăsesc ţara de baştină pentru o alta sau altele unde sînt mai bine plătiţi. Apoi, cînd se apropie momentul retragerii odată cu înaintarea în vîrstă, revin pe meleagurile natale spre a-şi face retragerea mai uşoară printre prieteni, rude, adică printre cei care i-au iubit cel mai mult. Excepţiile sînt puţine şi aproape inexistente la nivelul marii performanţe. Desigur, Beckham e o excepţie. Dar Pele, Maradona, Zidane, Ronaldo, Ronaldinho şi mulţi mulţi alţii şi-au jucat ultimele minute pe gazonul ţărilor lor. E normal, e uman, e aproape obligatoriu să se întîmple aşa. Iată, însă, că nu numai David Beckham şi retragerea sa produsă în Franţa constituie o excepţie. Există o întreagă ţară ai cărei performeri, cel puţin de la o vreme încoace, preferă să moară rezerve la echipe de indiferent ce ligă, de oriunde pe lume, decît să revină în ţara unde, cît erau în plină vigoare, erau trataţi ca sclavii, plătiţi ca cerşetorii şi ovaţionaţi de regulă cu multă… d-aia! Aici, culpa trebuie riguros distribuită (şi recompensată cu ani buni de pîrnaie) între nenorociţii de la Federaţie, de la Ligă, patronii de cluburi şi traficanţii de fotbalişti. Şi vine şi ziua aia, n-am nici o îndoială. Pînă atunci, să nu ne mai mirăm cînd vreun Rădoi preferă să rămînă la arabi pînă dincolo de vîrsta pensionării, cînd vreun Chivu se şterge undeva cu Naţionala încăpută pe mîna puşcăriaşului, cînd Ştefan Radu şi Săpunaru fac exact la fel, cînd Adi Mutu se eternizează la Ajaccio, refuzînd elegant fie să joace în Champions League pentru Steaua, fie să redevină „cîine pînă la moarte”. Pînă şi Pisică zice că tot mai bine e să dea luciu cu curu-i propriu încă trei ani băncii de rezerve a Romei decît să mai calce prin bătătura asta toxică numită România.

 

Fiţi sociabili!