O poveste care musteşte de tîlcuri

Motto. Se dedică lui Radu A.

Colegul meu de breaslă, Radu A. (ardelean neaoş, ce îmbină frumos spiritul zonei cu o cultură solid asimilată şi cu un umor subtil) îmi trimite o „poveste cu tîlc”. Nu ştim autorul ei. Dar cîte poveşti nemuritoare au un autor cunoscut? Voi consemna, cu minime comentarii, acest text plin de învăţăminte, etern actuale pe aceste meleaguri.

„Într-o dimineaţă, stăpînitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: – Hai la mere! Mere dulci! Ridicîndu-se indispus din pat, văzu un tîrgoveţ ce vindea mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele. Atunci îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: – Ia 5 galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la tîrgoveţul acela. Sfetnicul îl chemă pe paharnic şi îi spuse: – Uite 4 galbeni, du-te şi cumpără mere. Paharnicul se adresă stolnicului: – Poftim 3 galbeni, să cumperi mere pentru Stăpîn. Stolnicul îi dădu 2 galbeni primului străjer şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer de rînd. Acela se duse la tîrgoveţ şi îl luă la rost: – Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: – Am făcut un tîrg grozav! Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere! Primul străjer merse la stolnic: – M-am tîrguit, şi cu cei 2 galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac întreg cu mere! Stolnicul urcă repede la paharnic: – Cu 3 galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere! Paharnicul dosi jumătate şi apoi merse la sfetnic: – Iată, cei 4 galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere. Iar sfetnicul se înfăţişă dinaintea Stăpînitorului şi glăsui: – Măria Ta, am îndeplinit porunca. Numai că de acei 5 galbeni n-am reuşit să tîrguiesc decît 5 mere. Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmm… 5 mere pentru 5 galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, tîrgoveţul  avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă ca poporul o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile, taxele si impozitele….!”.

Povestea musteşte de tîlcuri multiple. Unele evidente, altele mai subtile. Primele pot fi sintetizate  în trist-perena zicere băştinaşă „Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii”. Altele ne arată că Stăpînul şi-a plătit cinstit „merele de aur” (ceea ce, sincer, nu prea se mai întîmplă în vremurile moderne). Însă, aparenta onestitate păleşte în faţa constatării că el şi-a ales, a promovat sfetnici nepotriviţi. Nu doar corupţi, cultivînd tacit, consensual („fiecare trebuie să trăiască”), nu numai minciuna, furtul  dar şi abuzul (confiscarea mărfii) deghizat sub masca legalităţii („e porunca Stăpînului!”). Şi asta de-a lungul întregii piramide a Puterii. Dar – mai grav – ei îl izolează perfect pe Stăpîn de realitate, de viaţa şi nevoile supuşilor. Relev, zîmbind strîmb, şi ceea ce eu aş numi „sindromul Pristanda”: ultimul slujbaş implicat e şi cel mai cîştigat: un galben, dar şi jumătate din marfă! Dovadă că lăcomia, corupţia, nu se diminuează dinspre vîrf spre rădăcină, ci, dimpotrivă, se amplifică!

În finalul scrisorii sale, Radu îmi lansează o provocare. „Hai să-ţi dau o temă, poate o dezvolţi: ştii cîţi domnitori a avut Moldova în secolul al XVII-lea? Cam atîţia cît a avut Ţara Românească în secolul  al XVI-lea, oricum mai mulţi de cîţi regi a avut Franţa sau Anglia în întreg mileniul doi! Or fi doar otomanii cauza sau şi… cromozomii valahi?”. Evident, amice, că vinovate sînt şi pohtele  genetice, ai dreptate, ale prea-mulţilor pretendenţi la graţiile Puterii. Cumpărate scump, mereu. Cu pungi de galbeni în trecut, cu voturi în democraţie. Ce trebuie apoi restituite, decontate înzecit, pe spinarea cultivatorilor de mere. Asta de pe la Vlad Ţepeş încoace. Cel care  – zice P. Ţuţea – „are  meritul că a coborît morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. Păi, fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!”.

Final. Cu o întrebare, o palidă nădejde. Pierdută – mă tem că definitiv – în ceţoasa Utopie valahă: unde eşti tu, Ţepeş, Doamne…!?

 

 

 

 

 

Fiţi sociabili!