O doamnă desăvîrşită

Acest articol ar putea fi intitulat „Despre prostituţie, cu respect” (iar ligamentul reieşit, desigur condamnabil gramatical, poate fi acceptat, în context: cu respect). Sau „Între amorul plătit şi cel conjugal”.

Mă refer la multiplele feţe, niveluri, calităţi şi abordări ale sexului plătit. Mai direct spus, acest „serviciu social” vechi de cînd lumea îşi are – ca orice meserie, breaslă – eroinele, prinţesele, dar şi anonimele, cenuşăresele ei, niciodată remarcate ori salvate de vreun prinţ. Prostituţia – ca şi haina ori maşina – poate fi una de calitate, de lux, ori una mizeră, umilă, de „second hand”. Însă, oricum ar fi, ea este expresia obiectivă a unei nevoi, a unei cerinţe. Încît virtuoşii acestei afaceri nu ar trebui huliţi aprioric, ci măcar studiaţi cu simpatie cognitivă.

Recent, a apărut istoria adevărată a celui mai exclusivist bordel din lume. El a funcţionat între 1955 şi 1977 la Paris, sub conducerea iscusită şi exigentă a celei cunoscute de selecta ei clientelă drept Madame Claude. De fapt, cea mai stilată matroană a epocii moderne se numea Fernande Grudet, o doamnă desăvîrşită în maniere, conversaţie şi cultură. Ea fusese educată într-o mănăstire şi luptase în Rezistenţa franceză. Între vizitatorii stabilimentului din Rue Marignan nr. 18 s-au numărat, în cei peste 20 de ani de funcţionare: Aristotel Onassis, Henry Ford, J.F.K., Marlon Brando ori Şahul Iranului, Mohhamad Reza Pahlavi (pe care l-am văzut şi eu, dar nu acolo, ci fiind scos cu şcoala pentru a-l întîmpina, pe marginea şoselei, în timpul vizitei făcute la Suceava). „Fetele” erau solicitate şi de către şefii Mafiei – ce asigura securitatea şi discreţia -,  precum şi de mulţi artişti, între care pictorul Marc Chagall, care le lăsa ca amintire iubitelor de-o seară schiţe în care erau surprinse aşa cum arătau după partidele de amor. Adesea, fetele erau trimise „la pachet” cu avionul. Delectîndu-l, de pildă, pe Şahinşah în timpul lungilor zboruri spre Teheran.

Cele mai interesante în afacerea doamnei Claude sînt două aspecte diferite, deşi legate între ele. În primul rînd e vorba de ciudăţeniile sexuale ale unor personalităţi. Astfel, atît regizorul Roger Vadim – căsătorit pe atunci cu Jane Fonda – cît şi Onassis (cu Maria Callas) solicitau, în prealabil, o a doua parteneră, pentru sex în grup. Pretenţii care apar ca acceptabile, fireşti în comparaţie cu năravul unui alt client, un influent ministru francez din anii 1970: politicianul venea cu o valiză plină cu pene de păun, se urca gol-puşcă pe poliţa şemineului şi, în momentul de mare excitaţie, cu o pană băgată de fată în fund, striga din toţi bojocii „cucuriguuu!”.

A doua învăţătură posibilă – cu mult mai utilă oricărei femei – aş putea-o numi „ce aşteaptă, de fapt, bărbaţii?”. Ea se referă la educaţia atentă, la instruirea minuţioasă pe care Claude o administra fetelor alese pe sprînceană, după repetate „teste” preliminare efectuate de prietenii de nădejde ai patroanei. Regulile stricte de conduită impuse – ce ar putea scuti multe neveste blazate de teama că bărbaţii lor se uită după alte femei – erau complexe. Ele priveau modul de a te îmbrăca (şi dezbrăca), de a vorbi (şi tăcea), de a flata partenerul nu doar prin vorbe, ci şi prin gesturi şi aluzii subtile. Postulatul, axioma esenţială impusă de matroană era: „Orice bărbat ocupat, de succes, cu mari răspunderi, caută o femeie sofisticată, dar accesibilă şi amuzantă, inteligentă cu măsură şi vădit interesată de el, de dilemele lui. O femeie care să-l susţină în orice şi care – mai ales! – să nu-l bată la cap cu problemele ei”. Sfaturi utile, poate chiar salutare – să recunoaştem – pentru orice cuplu. Matroana pariziană plătea consultaţiile şi îngrijirile medicale, precum şi intervenţiile estetice, corectoare. Fetele trebuiau să arate perfect. Nu era însă de acord cu modificarea formei sînilor (eu i-aş da, aici, dreptate) cu argumentul că „nici un chirurg nu va face o treabă mai bună decît Dumnezeu”. Întrebarea de bază pentru „admitere” în selectul salon era „care este formula apei”, precum şi teste de cultură generală.

Tarifele practicate erau pe măsura serviciilor prestate: 250 euro (echivalentul sumei de la vremea respectivă) pentru o după amiază şi între 500 şi 800 euro pentru o noapte întreagă. Patroana oprea 30% din banii cîştigaţi de cele 400 de fete care munceau – nu glumă! – acolo, în 1977.

Vînată de Fisc, Madame Claude s-a refugiat în SUA, la Los Angeles, unde a încercat să-şi refacă salonul, dar fără succesul celui din Paris. Celebra scriitoare Joan Collins povesteşte în memoriile sale cum franţuzoaica a încercat s-o racoleze, cu cuvintele: „Soţii voştri nu trebuie să ştie şi voi aţi ajunge să cîştigaţi, pentru voi, extrem de bine”. Dorul de Franţa a făcut-o pe Fernande (alias Claude)  să revină în ţară, cu preţul cîtorva ani de închisoare. La 91 de ani, ea trăieşte la Nissa, împreună cu pisicile ei. Conform „Vanity Fair”, multe din fostele ei „animatoare” au ajuns să aibă o carieră de succes la Hollywood, au devenit modele celebre ori s-au căsătorit cu oameni bogaţi (precum multe prostituate de la noi, „pocăite” după căsătoria cu ofiţeri de carieră şi devenite – ghici de ce!? – soţii perfecte). Povestea vieţii celebrei proxenete a inspirat mai multe filme (cum altfel?) de mare succes.

 

Fiţi sociabili!