O carte pentru starea de alertă: Simon Sebag Montefiore, Romanovii.1613-1918

Simion Sebag Montefiore este un istoric britanic, fost jurnalist de afaceri externe și corespondent de război în conflictele din timpul căderii URSS, scriitor de succes și om de televiziune, cu volume publicate în 48 de limbi. Absolvent și apoi doctor în științe al Universității Cambridge, este astăzi membru al Royal Society of Literature și Visiting Professor al Universității Buckingham. Este descendent al lui Sir Moses Montefiore, un bancher născut în Italia, înnobilat de Regina Victoria în 1837, susținător al evreilor din Rusia, care i-a cunoscut pe împărații Nicolae I și Alexandru al II-lea, ctitor al cartierului Montefiore din Ierusalim.

Între volumele foarte cunoscute trebuie menționate Ecaterina cea Mare și Potemkin, Stalin. Curtea țarului roșu, Tînărul Stalin, Ierusalim. Biografia unui oraș. Toate sînt lucrări bine documentate, cu o scriitură plăcută, ușor de parcurs pentru publicul larg; ultima este, după părerea noastră, un model de monografie a unui oraș.

Romanovii.1613-1918 „nu se vrea a fi o istorie completă a Rusiei, dar nici un studiu economic, diplomatic sau militar al acestei țări; nici o biografie completă a lui Petru cel Mare sau a lui Nicolae al II-lea și nici o anatomie a Revoluției ori o lucrare de cercetare genealogică. […] aceasta constituie prima istorie a dinastiei Romanov în care aspectele politice și personale sînt contopite într-o singură narațiune, folosind arhive și opere publicate.”

Lucrarea începe cu un prolog emoționant – începutul și sfîrșitul dinastiei, ambele marcate de copii:13 martie 1613, la Mănăstirea Ipatiev de lîngă Kostroma, pe malul Volgăi, la 340 km de Moscova, unde Mihail Romanov, în vîrstă de 16 ani, a fost trezit din somn pentru a fi dus în capitală și încoronat; 17 iulie 1918, ora 1:30, Casa Ipatiev din Ekaterinburg, în Munții Ural, la 1.430 km de Moscova, unde „Aleksei, în vîrstă de 13 ani, bolnav de hemofilie, fiu al fostului țar Nicolae al II-lea, a fost trezit din somn” pentru a fi executat. Primul era rugat de nobilime să preia o Rusie pe cale să se dezintegreze din cauza foametei, a intereselor Uniunii statale polono-lituaniene, Suediei și căpeteniilor cazace; ultimul trebuia să moară pentru ca într-o Rusie flămîndă și dezbinată, să-și consolideze puterea noua conducere, cea bolșevică.

Volumul analizează toate domniile din intervalul 1613-1918, autorul încercînd să creioneze cît mai complet portretele politice și personale ale tuturor celor ce au ocupat tronul Rusiei. Ceea ce deosebește acest volum de altele este încercarea de a prezenta fiecare personaj nu doar prin prisma modului de conducere și a realizărilor/nerealizărilor, ci și prin cea a vieții personale, de cele mai multe ori tumultoase, care, în multe cazuri, a influențat politica internă și externă, ascensiunea și decăderea periodică a marilor familii nobiliare, ascensiunea unor oameni din popor (uneori pînă la ocuparea tronului, ca în cazul țarinei Ekaterina I) a sensibilităților ce au dus la o înlăturare violentă (Petru al III-lea sau Pavel I). Capitole largi sînt alocate, firesc, domniilor lui Petru cel Mare, Ecaterinei a II-a, Alexandru I, Alexandru al II-lea și Nicolae al II-lea, fără ca celelalte domnii să fie neglijate.

Astfel, în 1613, existau „trei plăgi ale Rusiei – tifosul, tătarii și polonii”. În cei 300 de ani ai dinastiei Romanovilor, tătarii ajunseseră doar o populație din Crimeea rusească, iar o parte importantă a Poloniei devenise teritoriu al Imperiului Țarist. Tifosul avea să fie tratat abia după al Doilea Război Mondial. Se estimează că sub Romanovi teritoriul Rusiei s-a mărit cu câte 142 km2 pe zi; la sfîrșitul secolului al XIX-lea rușii stăpîneau o șesime din suprafața globului.

După zece ani în care Rusia avusese parte de atrocități, țari falși, pierderi teritoriale și sărăcire a populației, începînd 1613, țarul Mihail I a restabilit „splendoarea unei curți împărătești”, ierarhia rangurilor și a transformat persoana țarului într-una sfîntă („încît nimeni nu avea voie să-l privească în ochi, iar supușii îl salutau prosternîndu-se total în fața lui”). De la început, „dinastia Romanov a cîrmuit cu un nucleu de mari familii, pe care le răsplătea dăruindu-le pomestia (<pămînturi>), care rămîneau temporar în posesia lor, în schimbul serviciilor militare”. Curtenii țarului „au reinstituit ceremonialul monarhia de drept divin”. Această alianță dintre țari și nobilime, avînd șerbia ca temelie, avea să dăinuie pînă la Alexandru al II-lea; în Rusia, dinastia Romanovilor era cel mai mare proprietar de pămînturi și, spre diferență de restul Europei, monarhia nu a ajuns vreodată la cheremul nobilimii, putînd să-și păstreze pînă la sfîrșit puterea absolută.

În 1917, dinastia Romanovilor s-a prăbușit sub loviturile revoltelor populare și presiunilor nobilimii, grație lui Nicolae al II-lea, un țar slab și influențabil, dar credincios soției și familiei sale, și a Alexandrei, o țarină tot mai încrezătoare în „Prietenul Nostru”, Rasputin, hotărîtă să participe la conducerea autocratică a statului.

Volumul încearcă să sublinieze spiritul autocratic al Romanovilor, „într-o lume plină de rivalități de familie, ambiții imperiale, fast șocant, excese sexuale și sadism depravat”, elemente definitorii și cu continuitate în Rusia țaristă. „Această carte constituie un studiu despre caracter, analizînd totodată deformarea personalității sub efectul puterii absolute”. Simon Sebag Montefiore marchează momentele istorice care ar fi putut duce la o formă de monarhie constituțională, începînd cu Ecaterina a II-a (care coresponda cu Diderot și Voltaire), Alexandru I (care a ajuns cu armatele sale la Paris, de unde s-au întors oarecum „infestate” de spiritul revoluției franceze), Alexandru al II-lea (care a abolit șerbia și a instituit o serie de reforme la sfîrșitul domniei; avea să spună despre Carol I al României că acesta „crede că țara lui este o mare putere”) sau Nicolae al II-lea (care a avut primii zece ani de domnie prosperi). Din păcate, toți și-au ratat șansele, forțați fie de marea nobilime, fie de contextul internațional, fie de propriile crezuri (Nicolae al II-lea, la propunerea „monarhul domnește, dar guvernul conduce”, a renunțat la tron deoarece acest lucru era necunoscut pentru el și „ar fi fost nevoie să primească o altă educație, să se nască din nou”, neputînd lua „decizii care contraveneau conștiinței lui”; mai mult, nu s-a putut despărți de fiul său, motiv pentru care a abdicat în numele său și al fiului său minor).

Ulterior, țarii roșii n-au făcut altceva decît să continue aceeași linie – cea autocratică. În vîrf, nu aveau să mai fie membrii unei dinastii, ci unii ai unor lovituri de culise (Lenin, Stalin, chiar Brejnev) sau aleși ai noii „nobilimi” (de exemplu, Mihail Gorbaciov). După căderea URSS, autocrația rusă continuă pînă astăzi: „țarul” Putin (fost ofițer KGB, nepotul lui Spiridon Putin, maestru bucătar la hotelul Astoria din Petrograd, care a gătit pentru Rasputin, apoi pentru Lenin și Stalin) a promis că „Eu nu voi abdica niciodată”. „Mecanismele secrete ale puterii ruse în jurul unui om în Kremlinul secolului al XXI-lea seamănă negreșit cu cele din vremea împăraților Romanov” conchide autorul.

Cu o bibliografie bogată și numeroase materiale inedite (scrisori, jurnale, diverse documente), cu o intensă cercetare a locurilor relevante pentru înțelegerea subiectului, cu o manieră inedită de abordare a narațiunii istorice, cu o scriitură plăcută și lesnicioasă, Simon Sebag Montefiore ne propune un instrument important în cunoașterea și înțelegerea unui imperiu de care este obligatoriu să se țină cont și din cauza căruia, la fel ca în cazul tuturor imperiilor din lumea contemporană, starea de alertă… este obligatorie.

Emil Ursu

Directorul Muzeului Bucovinei

Fiţi sociabili!