O carte de stat în casă: Lev Tolstoi, Învierea

Literatura rusă ne-a oferit, între alții, doi titani – Lev Tolstoi și Fiodor Mihailovici Dostoevski, romancieri care au trăit în același timp, au scris diferit, s-au citit reciproc, însă, din păcate, nu s-au întîlnit niciodată (chiar dacă au existat două ocazii – una în 1878, la audierile prelegerilor filosofului Vladimir Soloviov de la Petersburg, și a doua la celebrarea memoriei lui Pușkin, în 8 iunie 1880). Dostoievski a apreciat public romanul Anna Karenina, iar la moartea lui Tolstoi, în 1910, romanul Frații Karamazov era pe noptiera sa.

Al treilea roman al lui Tolstoi, cel mai controversat în epocă, scris între 1889 şi 1899, este unul care se diferențiază net de primele – nu se referă nici la război, nici doar la societatea înaltă din Rusia țaristă. Într-o oarecare măsură, se apropie de opera lui Dostoievski, vizînd atît clasa nobiliară înaltă, cît și nobilimea mijlocie, funcționărimea, ofițerimea, preoțimea, pînă la mujicime, negustorime și pușcăriași. În esență, romanul încearcă să ne prezinte un crez filosofic și religios al autorului: un drum inițiatic a două personaje din clase sociale diferite, cu traiectorii diferite, spre mîntuire, prin sacrificiul total (Dmitri Ivanovici Nehliudov), și spre autodesăvîrșire (Katiușa Maslova). Pentru ilustrarea acestor două idei, Tolstoi va surprinde diferite aspecte sociale: corupția aparatului funcționăresc, ipocrizia și nepăsarea bisericii, mizeria claselor de jos, a închisorilor sau a deportării în Siberia. Nu lipsește nici simpatia politică pentru narodnici și o stîngă care ar fi putut duce la unele echilibre socio-economice.

Ca fir narativ, Dmitri Ivanovici Nehliudov, un nobil din clasa superioară, fost militar, ajunge jurat într-un proces în care era judecată o prostituată acuzată pe nedrept de uciderea unui negustor și condamnată dintr-o eroare la ocnă. Aceasta, Ekaterina Maslova (Katiușa), era o fată orfană, crescută și educată, din milă, de două mătuși ale lui Nehliudov; se îndrăgostise în tinerețe de nepot care, după ce o sedusese într-o noapte de Înviere, îi dăduse 100 de ruble și o abandonase. Rămasă însărcinată, Maslova fusese alungată, născuse la o mătușă – însă copilul murise la scurt timp -, încercase să lucreze la un meseriaș care a avut o tentativă de a profita de ea și, în cele din urmă, ajunsese într-un bordel. Măcinat de remușcarea că Maslova ajunsese în această stare din cauza lui și pentru a-și ispăși greșeala, Nehliudov începe un drum inițiatic, al Evangheliei („Se ruga, îl ruga pe Dumnezeu să îl ajute, să facă să se pătrundă de el și să îl purifice, dar ruga lui se împlinise deja. Dumnezeu, care trăia în el, se trezise în conștiința lui”): renunță la avere și la viața clasei sale sociale și încearcă o emancipare a mujicilor de pe domeniile proprii, se zbate prin hățișul corupt al funcționărimii petersburgheze să-i obțină grațierea, o cere în căsătorie și o urmează în Siberia. După obținerea grațierii, ea refuză căsătoria, preferînd să rămînă cu Simonson, un deținut politic.

Plecând de la premisa că Biserica rusă se ocupă cu vrăjitoria, autorul negînd sensul și scopul slujbelor religioase și euharistia („acel Iisus, al cărui nume îl repetase de atîtea ori preotul șuierînd, proslăvindu-l în cuvinte care mai de care mai ciudate, interzisese taman toate cîte se făceau aici: interzisese nu numai polologhia asta fără nici o noimă și vrăjile profanatoare ale preoților – învățături asupra pîinii și vinului, dar interzisese cît se poate de categoric ca unii oameni să se numească învățători ai altor oameni, interzisese rugăciunile în temple și poruncise ca fiecare să se roage singur, interzisese chiar templele, spunînd că el a venit să le distrugă și că nu în temple trebuie făcută ruga, ci în suflet și în adevăr; și, la fel de important, interzisese nu numai ca oamenii să fie judecați  și ținuți în temniță, chinuiți, batjocoriți, torturați, cum se făcea aici, ci și orice violență împotriva oamenilor, spunînd că el a venit să-i slobozească pe cei înrobiți. Nici unuia dintre cei de față nu i-a dat prin minte că tot ce se petrecuse acolo fusese cel mai mare sacrilegiu și o batjocorire a aceluiași Hristos în numele căruia se făceau toate astea. Nimănui nu i-a trecut prin minte că acea cruce aurită cu mici medalioane de email la capete, pe care o adusese preotul și le-o întindea oamenilor să o sărute, nu era altceva decît o reprezentare a stîlpului pe care fusese torturat Hristos tocmai pentru că interzisese exact ceea ce se săvîrșea acum aici în numele său. Nimănui nu i-a trecut prin minte că preoții aceia, care își închipuiesc că mîncînd pîinea aceea și bînd vinul acela mănîncă trupul și beau sîngele lui Hristos, chiar îi mănîncă trupul și îi beau sîngele, dar nu așa cum cred ei, ci prin faptul că nu numai că îi ademenesc pe <cei mulți>, cu care Hristos se identifica, dar îi lipsesc de cel mai mare bine și îi supun celor mai crunte chinuri, ascunzîndu-le oamenilor acea proclamare a binelui pe care o adusese el”), ajunge la negarea lui Iisus și la ideea că adevărata credință a creștinului trebuie să vină din interiorul său, nu de la biserică („ – Atunci arată-mi, tu, unde-i Dumnezeu ăsta? […] Nu l-a văzut nimeni pe Dumnezeu, nicăieri. A apărut ca Fiul cel Unul-Născut care este în sînul Tatălui […] Sînt atîtea credințe, ca să creadă oamenii în alții, nu în ei […] Credințele-s multe, dar duhu-i unul. Și-n tine, și-n mine, și-n el. Adică să creadă fiecare în duhul lui și-atunci o să fie uniți cu toții. Să creadă fiecare în el și-o să fie toți ca unul […] n-am nici tată, nici mamă, doar Dumnezeu și țărîna. Dumnezeu mi-e tată, țărîna mi-e mamă […]”).

Romanul se încheie cu un Nehliudov care încearcă să mediteze la esențele adevărurilor Evangheliei, în centru fiind Predica de pe Munte; identifică cinci porunci esențiale pentru mîntuire (Matei, 5): omul nu trebuie să ucidă și nici măcar să se mînie; omul nu trebuie să se desfete cu frumusețea femeii și, odată unit cu ea, nu trebuie s-o înșele; omul nu trebuie să făgăduiască nimic prin jurămînt; întotdeauna, omul trebuie să întoarcă și celălalt obraz; omul trebuie să-și iubească vrăjmașii. „E de-ajuns ca oamenii să-și îndeplinească aceste porunci și pe pămînt va înstăpîni împărăția lui Dumnezeu”. Predica de pe Munte și aceste cinci porunci esențiale (practic, porunci ale lui Iisus împotriva răului) vor constitui ideea centrală a ceea ce se va numi ulterior tolstoism.

Romanul Învierea a creat mare vîlvă în societatea rusă a sfîrșitului secolului al XIX; începînd cu februarie 1901, Biserica Ortodoxă Rusă l-a afurisit pe contele Lev Tolstoi, refuzîndu-i toate tainele, inclusiv împărtășania. Înmormîntarea simplă din 1910, din pădurea Zakaz de la Iasnaia Poliana, s-a fără preot. În ciuda tuturor eforturilor, Biserica Ortodoxă Rusă încă refuză să-l reabiliteze, asta în timp ce autoritățile au ignorat centenarul morții celebrului scriitor din 2010.

Emil Ursu

Directorul Muzeului Bucovinei

Fiţi sociabili!