Nostalgii iţcănene (III)

„Iar când mi-a mijit mustaţa (…)/ Tot în rîs am luat viaţa”. Transcrierea unor rînduri din „cîntecul bufonului” scris cam de multişor de bardul Shakespeare îmi dă imbold să continui şi să închei evocarea – nostalgică – a lucrurilor, stărilor, oamenilor, bucuriilor generaţiei mele. Una aflată la zenit. Pentru că – indiferent de limitările, interdicţiile, lipsurile vremii ei – fiecare generaţie îşi trăieşte în real, în mod diferit, vîrstele.

Cartierul, universul copilăriei şi adolescenţei mele se numeşte Iţcani. Un fabulos Macondo, o Atlantidă dispărută pe vecie. Fiinţînd încă, provizoriu, doar în amintirile noastre tot mai voalate şi înşelătoare, ale celor ce au devenit azi sexagenari ori sînt pe aproape. De fapt e vorba aici de un timp, şi nu de un loc, nu de un oraş sau altul, de o epocă, şi nu neapărat de un topos anumit: cei care au copilărit în Dorohoii ori Fălticenii, în Cîmpulungul ori Romanul primelor decenii de comunism au, cred, amintiri asemănătoare. În care doar personajele, întîmplările ori străzile – atunci bordate de înghesuitele case şi dughene evreieşti, ce nu fuseseră încă înlocuite de monotonele blocuri muncitoreşti – poartă nume diferite. Bucuria autorului vine din semnalele şi rememorările iţcănene, nostalgice, primite de autor din partea unor prieteni ori doar colegi de generaţie. Acea generaţie care a început să înţeleagă, să viseze, să iubească în cîndva frumosul cartier dintre Centrofarm, Gostat, Topitorie şi Apa Sucevei. Se pare însă că şi aşezările, ca şi casele ce le compun, sînt hărăzite – asemenea oamenilor – cu vîrste implacabile: naştere, înflorire, apoi o mai scurtă ori mai lungă agonie. Este şi cazul cartierului sucevean de nord.

În semn de simpatie pentru tovarăşii mei de „paradis pierdut” – deveniţi astfel coautori – mă voi mărgini să consemnez scurtate de mine cu sincer regret cîteva dintre amintirile iţcănene ale celor care mi-au scris, emoţionaţi.

„Naşule, te felicit pentru aceste… nostalgii iţcănene care trezesc în fiecare din noi alte amintiri, personale, care nu pot fi uitate (iar unele nici mărturisite, cred, Costele – n.a.). De la început trebuie să-ţi spun că prefer ca povestea, lungă, să o depănăm lîngă o bere, pentru că scrisul îmi e cam stîngaci, că nu putem fi toţi scriitori. În primul rînd mă leagă amintirea de acel maidan care se numea ,,fabrica” (unde acum se fac pavele) şi unde noi jucam fotbal ore întregi cînd fugeam de la școală. Moşul într-un halat alb impecabil, cu floricelele lui din porumb pe jar, parcă îl chema Daşchevici (sau Divisevici?). Cît despre cofetăria cu ,,cremşnit” şi ,,savarine” adevărate – de le simt şi acum gustul – era a fam. Perhinschi. Tot la barieră, unde era zona ,,ultracentrală”, era şi renumitul club CFR, cu singurul televizor (…) şi singura masă de tenis, iar şef era un domn Bucur. Vizavi era o cofetărie, la Roznoveanu, cu o îngheţată tare bună! În gară era un restaurant deosebit unde se găseau cele mai bune băuturi si mîncăruri (azi Iţcaniul e zero sub acest aspect! – n.a). În parc era o gradină de vară cu o scenă mare, din lemn, unde se făceau serbări şi baluri frumoase. Stadionul tot CFR era, cu renumita echipă de fotbal (cu Băncescu, Leon, Ghiuri, Peter, Albert)….” (Costel Maierean).

„Eiii… amintiri-amintiri… şi cîte încă or mai fi !… miuţele cu minge de cauciuc de 1 leu, cît o minge de tenis… ,,dialogurile” dintre noi, cu înjurături la (atunci) nou montatele walkie-talkie de-a lungul căii ferate, între depou si barieră… ,,goana” băieţilor după fata nou-venitului diriginte de Poştă, dl. Popescu, (după care din ele, Nelule, că avea două fete!? – n.a.), incursiunile la Agenţia CEC (unde maică-mea era şefă) în sertarele pline cu plicuri burduşite cu timbre filatelice a ,,mazilitului matelot” Calancea – care apoi avea să devină şeful aeroportului – … joaca zilnică cu copii de toate naţiile: Fodor, Weissman, Krecz, Carpiuc, Moraş, Isepciuc etc., etc.” (Nelu Marcean).

„Sosea luna iunie, ne gîndeam deja la lunga vacanţă de vară, profesorii ne lăsau în pace, începeau căldurile verii, ne lua în primire doamna Bresnitz care ne ducea la Fabrica de In, la cules de muşeţel” (Stela Müler).

„Dorinţa de a vedea de aproape trenurile a dus la primul meu contact cu Iţcaniul, prin ’55-’56 (…) Cu frică, am coborît la staţia de sub actuala pasarelă (pe atunci era bariera, la care şoferii aşteptau şi cîte juma de oră ori chiar mai mult! – n.a.) şi am mers pe trotuarul ce ducea la gară, privind cu interes la tot ce vedeam şi semăna a tren, prin gardul de şipci de lemn. Simt şi acum acel miros străin mie, mirosul de gară, pe care ani de-a rîndul îl simţeam cînd veneam la Gara Iţcani, care era gara de călători, gara oficială, cea din Burdujeni fiind de marfă. Reţin şi eu Alimentara lui Maier Marcel, tatăl colegului meu Volodea şi a doua fete frumoase. Iţcani era independent, mîndru, cu personalitate şi particularitate. Era chiar o rivalitate la fotbal, între Dinamo Suceava şi CFR Iţcani. Mă năpădesc aşa de multe amintiri, nume de colegi (Petrică Știucă), de fete, multe frumoase, dar îţi trebuia curaj să le conduci acasă. Ehee…” (Aurel Socoliuc).

„Fanfara… depoul, cu sala de festivităţi, Cezar le-a creionat deja… Clasele I-IV le-am făcut la sediul vechi… treceam „bariera” zilnic… Nu ratam o ocazie să admir locomotivele cu aburi… Fiindcă tot veni vorba: primele mele lecţii de germană le datorez generozităţii d-nei Bresnitz, soţia medicului de circumscripţie. Ei nu aveau copii, dar îi iubeau enorm. Locuiau în sediul dispensarului. D-na a organizat o grupă de germană. Lecţii gratuite, prăjituri, cîntecele compuse uneori chiar de ea… Iţcanii erau în „Imperiu”… vecinii, prietenii şi colegii din Burdujeni (aflat în „Regat”), trebuiau să „treacă graniţa” pe la punctul vamal (fostul Centrofarm). Drum lung… anevoios. (Glumesc!) Noroc de castanii care ne desfătau la vreme de primăvară şi toamnă” (Georgeta Nataşa Forte – Macovei). Final.

 

 

 

 

 

Fiţi sociabili!