Nostalgii iţcănene (II)

În inelele depuse anual în trupul arborilor bătrîni, cercetătorii de azi desluşesc întreaga poveste a vieţii venerabilelor fiinţe vegetale, cele care pot da cu tifla timpului lor lung, multisecular, trufiei efemerei, fragilei fiinţe gînditoare, care este omul.Rămîn înscrise în acele mărturisitoare inele trecerile arborelui prin secete şi inundaţii, prin explozii solare, geruri aspre ori furtuni nimicitoare. Aş putea, iată, compara vîrstele omului cu inelele anuale ale unui arbore, care, după ce a crescut, copil, sub protecţia pădurii-mame, este expus în viaţa adultă multor provocări, cumpene, dureri şi lovituri. De aceea, probabil, amintirile noastre cele mai pregnante, mai preţioase sînt cele despre vîrstele inocenţei, copilăria şi adolescenţa. Impuls pentru mine să continui – într-o ordine aleatorie sub aspect temporal ori al importanţei lor – crîmpeiele disparate ce pot fi grupate sub genericul „ce anume regret, nostalgic, din vremurile apuse”.

Ce mai amintiri „naşpa” au şi pre-moşnegii ăştia (de acord, gingaşul prefix „pre” ar putea fi chiar de prisos), adică cei azi în jur de 60 de ani! Aşa ar putea replica tinerii de 25-30 de ani, copiii noştri. Nu-i contrazic, ci chiar îi înţeleg. Dar, ăştia sîntem şi aşa erau vremurile. Aşadar, ce fleacuri, obiecte, momente azi dispărute ne provoacă dulci nostalgii? Iată un tutti-fruti pe care cei din generaţia mea îl vor găsi, cred, delicios, iar cei tineri, probabil, ciudat.

Televiziunea. Cutia cu imagini, cu ecranul rotunjit şi mic, era o raritate la începuturi şi făcea obiectul unor invitaţii în familie, între prieteni: veniţi la noi, diseară ori duminică, la meci, serial, la „varietăţi”! Cum să uiţi emisiunile cu echipajul Val-Vârtej, cele de divertisment cu „şopîrle” abil strecurate în text, ori serialele străine Sfîntul, Ivanhoe, Evadatul, etc.? Era un soi de „socializare” populară, de cartier, comparabilă doar cu moda (anilor ’80), cea a reunirii în jurul unui „video” pe care rulau casete cu filme traduse „pe şestache” de Margareta Nistor, aceste proiecţii ilegale fiind pentru unii şi o mică afacere.

Revenind la televiziunea ori filmele de cinema din acei ani – un excelent indicator indirect al restrîngerii pînă la anulare a libertăţii de informare şi accesului la producţii occidentale începînd cu anul nefericitelor „teze din aprilie” – e greu de uitat efortul de perfecţionare a greoaielor antene tv, cocoţate pe catarge mai înalte decît cel rezervat drapelului unei unităţi militare şi apoi rotite cu minuţie de bijutier, în nădejdea – adesea neîmplinită – de „a-i prinde pe ruşi”, care transmiteau meciurile de la Mondiale. Pentru cei crescuţi în era internetului şi informării libere, asemenea lucruri şi eforturi pot părea de necrezut.

Continui, telegrafic: negocierile cu „naşul”, blatul cîte patru în cameră la Costineşti (inclusiv negocierile marlboro-cosmetico-erotice cu blondele, disponibilele „ambasadoare” ale poporului polonez; unde sînt azi polonezii… şi unde am rămas noi?). Elanul patriotic general după intrarea ruşilor în Cehoslovacia, dar şi cartelele de alimente şi cozile la butelii. Abilitatea de a obţine şi cultiva amabilitatea (mereu superioară, suficientă: doar două pachete, Cezare, pe „cartuşul” ăsta de BT mai am la rînd doi maiori!) vreunui şef de restaurant ori hotel. Cavit 9 pentru poftă de mîncare, pronosport, loz-în-plic (dai-3-lei-şi iei nimic), bomboane agricole, fondante, parizer (adevărat!), la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheţi, îmbrăcăminte de la „pachet”, carpete cu răpirea din serai pe pereţii camerelor unor colegi, alături de peştele de sticlă de pe televizor. My, my, my Delilah, Beatles, primele autoserviri, „Dialog la distanţă”, telefoane cuplate, programul de apă caldă, creioane chimice, ascuţitori chinezeşti, noile uniforme şcolare, tovarăşa dirigintă, mărţişoare, sana cu japoneză în pauză, frigider Zil (cu pile!), aparat foto Laika, poze cu dedicaţie, Pif le chien, bancurile compensatorii de necaz cu Bulă (unii susţin că ar fi fost special lansate pe piaţă!?). Geamgii, cizmari, mirosul plăcut, de odicolon, din frizeriile domnilor Moraş şi Such, pantofi cu talpă de crep, pantaloni evazaţi, bluzele din plastic ale fetelor, prin care se vedeau bretelele sutienului. Micile praştii cu bolduri cu care pişcam, „pe neve”, pe sub bănci, picioarele colegelor. Un puzzle multicolor şi polifonic. Adică, tinereţea noastră.

 

 

Fiţi sociabili!