Nostalgii iţcănene (I)

Mă amuză de mult bancul avînd ca personaj un insistent şi încă „verde” octogenar, intervievat în cadrul unui sondaj de opinie cu tema „sub care lider comunist au trăit mai bine românii?”. Unii îi tot dădeau înainte cu Dej, desigur, acel Dej patriot, cel de „după epoca lui Stalin”, alţii cu Ceauşescu. Moşul o ţinea „sus şi tare” (sintagma erectilă nu e deloc întîmplătoare, veţi vedea!) cu vremea dictaturii lui Stalin. Pe care o idealiza, spre consternarea celorlalţi. Pentru a se explica, sec: prin anii ’50 aveam puţin peste 20 de ani. Ce-mi păsa mie, atunci, de privaţiuni, politică, etc.? Eram tînăr, vînjos, plin de speranţe… iar fetele mă iubeau!

Splendid – nu credeţi? – acest tip de retrăire, de valorizare şi, deci, de salvare a unei istorii recente mereu ostile pentru români, prin propria ta memorie, individuală.

Ca unul care tocmai m-am întors de la sărbătorirea a 35 de ani de la terminarea facultăţii (deci 40 de ani de la terminarea liceului, nu-mi vine să cred!) mărturisesc că îl înţeleg, an după an, pe îndîrjitul respondent „stalinist”. În această logică, mă declar un „fan” Ceauşescu din primul lui deceniu: mi-a dat acces la revista „Pif” , la cărţi străine şi la filmele occidentale la modă, văzute atunci la noul Cinema „Arta” din Iţcani.

Iar dacă tot am adus vorba de fostul cartier de nord, funcţional, frumos, viu, în vremea copilăriei mele fericite din anii ’60-’70, voi împărţi amestecatele mele nostalgice amintiri în două: cele legate nemijlocit de cartierul meu natal şi cele general – adolescentine, comune, cred, generaţiei mele. Pe care le voi enumera în următoarele două ediţii. Pentru început… Nostalgii iţcănene. Greu de ales între plăcerile amintirii vechiului, stabilului cartier Iţcani, retrăite cu ochi de fost copil. Le enumăr, fără o anumită ordonare. Siropurile cu sifon şi îngheţatele cu gust inconfundabil ale d-lui Sefciuc, oferite nouă, contra a, cred, 50 de bani, la taraba lui mobilă, din zona barierei CFR, înaintea construcţiei „pasarelei”. Librăria d-nei Sefciuc. Tot pe atunci, pop-cornul şi mititeii moşului cel şchiop (dar mereu îmbrăcat cu halat alb!), în zona actualei aşa-zis pieţe iţcănene. Apoi serbările şcolare din sala depoului, ori de pe scena din parcul gării. Aş mai invoca funcţionarea, funcţionalitatea nu doar ceferistă a batjocoritei, prea uitatei azi, Gări Iţcani! Cu restaurant, bar, chioşc de ziare, etc. Păcat, zic, mustrare implicită fiecăruia şi laolaltă tuturor celor care ar fi putut, pot încă salva gara de la iminenta prăbuşire! Există, ştiu, scuze şi explicaţii obiective, chiar legale, pentru „moartea” acestei clădiri de patrimoniu, de la margine de fost Imperiu. Dar eu invoc faptul că Iţcaniul „meu” trăia, exista prin asemenea „embleme”, entităţi oferitoare de locuri de muncă: gara – cu toate „anexele” ei, adică, atunci, depoul, fabrica de traverse. Apoi, „Străduinţa”, Fabrica de In. Toate au murit, rînd pe rînd. Iţcaniul, prea colorat ţigăneşte azi, e mort! Nu e de vină Primăria pentru declinul acestui cartier, dar autorităţile locale, care au încercat, e drept, să schimbe cîte ceva aici, precum şi cele judeţene pot face mai multe pentru el.

Să revin însă la amintiri. Mirosul pregnant al buchetelor de flori – crizanteme, mai ales – primite de mama la începerea şcolii. Fotograful Bartfeld, care te aranja şi te mişca în scaun mai dihai ca pe o vedetă şi te lumina în chipuri felurite cu becurile înainte de a-şi băga capul sub fusta aparatului cu plăci, pe trepied, ordonînd sever: nu mişca! Omul peste casa căruia s-a prăbuşit, de pe pasarelă, un tir! (Pe unde-o fi preţioasa lui arhivă foto?). Doctorul Bresnitz, ce se plimba zilnic, alene, cu lunguieţii, ciudaţii lui căţei, şi soţia lui, care ne făcea cadou căiuţi de mare uscaţi(?). Parcul Gării, cu tabloul fruntaşilor ceferişti, care mi se părea mult mai mare, mai înverzit, mai bogat pe atunci. Şi pe ale cărui cotite alei făceam, în clasa a opta, nenumărate plimbări cu „prietena” mea. Făcîndu-mi curaj, zile la rînd, s-o iau, în sfîrşit, de mînă. Iar cînd îmi luam inima în dinţi, apărea brusc în faţă vreun ceferist ieşit din tură, descurajîndu-mi fatal elanul amoros juvenil. Lunca Sucevei, cu partide de pescuit (cu negoţ strîns şi concurenţă pe preţioşii viermişori de la „Călău”) şi de scăldat. Şi unde, la plajă – licean fiind acum – un vecin „binevoitor” m-a surprins sărutînd, timid, o fată şi m-a pîrît mamei („tinerii din ziua de azi…cine ştie unde ajung!”), pe care vigilenţa turnătorului a amuzat-o copios. „Ceaiurile” cu lumina dată la minim, ba la unul, ba la altul acasă, cu magnetofonul Tesla, Beatles şi Rolling, cu benzi ce se rupeau. Şi cu fete care plecau – acasă sau la internat – taman cînd ţi-era lumea mai dragă, lăsîndu-ne să ne înecăm tristeţea, între băieţi, cu un pahar cu lichior de mentă, cu vermut ori mastică, luate pe şest de la alimentara lui Maier. Pufăitul sonor şi mirosul locomotivelor cu aburi. Care, nu ştiu cum se făcea, dar frînau zgomotos la peron şi fluierau puternic taman în momentul cînd pe pînza ecranului cinematografului aflat iniţial la etajul gării, eroii îşi clarificau – vorba poetului – sentimentele. Şi-am încălecat… Dar nu e o poveste. Urmează.

Fiţi sociabili!