Noroc SPORCesc

Nici n-apucarăm bine să ne liniştim niţel după spaima care ne-a ţinut preţ de cinci zile în privinţa eventualei măgării olandeze (pîn’ la urmă s-a dovedit că măgar e cine-i crede pe olandezi capabili de măgării), că ne-a şi luat cu palpitaţii legate de tragerea la sorţi la care am ajuns absolut neverosimil şi cu totul nemeritat după halul în care joacă amărîta asta de Naţională. Am stat şi m-am gîndit dacă în campania asta de doi ani am văzut vreun pic de fotbal în meciurile noastre. N-am văzut. Nefiind fotbal deloc, se pare că stăm mai bine decît în 2008, la Europene, cînd nemţii au scris că „România a jucat cel mai urît fotbal văzut vreodată la vreun turneu final”. Acum, dacă nu-i fotbal, n-are cum să fie urît, logic. Să recunoaştem atunci că dacă echipa nu joacă nimic, dar promovează totuşi în etapa următoare, înseamnă că meritul nefiind al fotbaliştilor este al antrenorului. Să fie Piţi, lasă-ne, un geniu neînţeles? Să fie neconvocarea singurului fotbalist român în viaţă, Mutu, cheia semisuccesului? Să fie, oare, convocarea unui împiedicat năuc, ca Stancu, factorul care destabilizează echipele adverse mai mult chiar decît propria-i echipă? Încurcate sînt căile domnului. Ale domnului Piţurcă, zic. Revin: aşadar, în coşmarurile noastre de suporteri, vedeam România izbindu-se fie de stînca ucraineană, fie de demenţa croată ori de genialitatea lui CR7. Un popor întreg se ruga să ne dea Domnul (cel cu majusculă, nu Piţurcă!) un adversar mai pe măsură, unul care joacă tot cel mai urît fotbal de pe lume: Grecia. Din 20 de milioane de români, unul singur vroia Ucraina, nu Grecia. Aţi ghicit: Piţurcă. Iar cînd bafta-i SPORCească i-a adus din urnă fix Grecia şi i-a mai adus şi un bonus de mare efect: meciul decisiv, al doilea, la Bucureşti! Desigur, 20 de milioane de români s-au bucurat. Cu o excepţie: iar aţi ghicit, Piţurcă! El vroia invers. Doar el. Chestia e că ăştia 20 de milioane acum chiar cred în calificare. Piţurcă care e de-a-ndoaselea, precum am văzut, oare crede şi el?

 

 

Fiţi sociabili!