Nişte trădători

Pentru întîia dată, în acest an, Ziua Bucovinei, 28 noiembrie, a devenit sărbătoare oficială. O zi a speranţei noastre în reîntregirea ţării în vechile hotare. Dar şi prilej pentru a ne reaminti modul mişelesc în care Bucovina a fost răpită, prin mituire, dar şi prin trădarea interesată a unora dintre „ai noştri”. O meteahnă care se pare că e fără leac printre români şi ale cărei efecte s-au văzut şi după 1990, prin înstrăinarea unor resurse şi unităţi industriale strategice. Inclusiv în favoarea micii Austrii, care nu mai este de mult un imperiu în expansiune. „Împotriva oricărui drept – scrie N. Iorga – Moldova de Sus fu pierdută în folosul Austriei. Şi părinteasca împărăteasă rusă (…) lăsă să se întîmple în pace acest lucru, după cum făcuseră mai înainte guralivii ei generali, care ştiau să preţuiască tabacherele de aur dăruite”. Lista celor cumpăraţi de către şiretul Thugut, ambasadorul imperial la Poartă, deschisă de Rumianţev, mareşalul rus iubitor de tabachere (dar şi de bani: „preţul” lui fusese de 5.000 de galbeni) e cu mult mai lungă. Costache Moruzi, dragomanul Porţii, a primit 10.312 piaştri şi – precizie nemţească! – 20 de parale. Influentul Tahir Aga, inspectorul lucrărilor publice a fost răsplătit cu 38.000 de florini depuşi discret la o bancă din Lemberg. Vizirul Reis Efendi nu putea fi cumpărat cu bani. De aceea – scria cancelarul Kaunitz ambasadorului său – „am comandat pentru el un pumnal special, care va fi gata în şase săptămîni şi de care nădăjduiesc că Reis va fi pe deplin mulţumit”. Avea şi de ce: piesa era o bijuterie rară, încrustată cu aur şi nestemate. Sugestia acestui dar venise din partea altui mituit, sus-amintitul dragoman Moruzi, care ştia bine gusturile şi pretenţiile înaltului demnitar. Dar şi mai greu va atîrna în balanţă trădarea – generată de neînţelegerile dintre cele două principate româneşti şi inflamată de ambiţii şi orgolii personale – unor conaţionali. „Alexandru Ipsilanti, Domnul Ţării Româneşti – scria neobositul intrigant Thugut –  ca să probeze devotamentul său faţă de interesele imperiale, ne-a destăinuit că mai mulţi ambasadori îşi dau silinţa, la protestele domnitorului moldovean Ghica, să aţîţe Poarta împotriva intereselor noastre în Moldova”. Vînzarea de frate nu era, la 1775, o practică nouă în Principate. Iluminatul principe Dimitrie Cantemir îl trădase pe Brâncoveanu, sfătuindu-i pe turci cum să-l prindă cu vicleşug, înainte de a-i înfrunta, fără noroc, el însuşi pe otomani. Şi aducîndu-i în premieră în ţară pe ruşi. Cărora plaiurile moldo-valahe le-au plăcut atît de mult încît oştile moscăleşti ne vor cotropi de 12 ori în următoarele două secole. Un alt trădător greu de bănuit era însuşi capuchehaia (ambasadorul) lui Grigore III Ghica la Stambul, Iacovachi Rizo. Nimeni altul decît socrul domnului Moldovei, omul investit cu încrederea totală a acestuia. Rizo a întîrziat în mod repetat transmiterea corectă a unor informaţii furnizate Porţii de către ginerele său, a destăinuit ambasadorului austriac conţinutul hărţii prin care Ghica arată adevăratele frontiere dorite de Habsburgi, mult extinse faţă de cele pretinse iniţial. Socrul vînzător şi-a dat toată strădania ca să arate „supunere nestrămutată” faţă de Viena. Încît el merita – considera Thugut – „un dar proporţional ce i s-ar da şi care nu ar fi o cheltuială rău întrebuinţată”. După încheierea, la 7 mai 1775, a Convenţiei – prin care, scrie Iorga, „Poarta se arătă dispusă să arunce de la sine, ca un mic dar neînsemnat, această frumoasă regiune, bogată în mănăstiri, umbrită de stejari şi fagi, în care era şi capitala vechiului principat moldovenesc şi pe al cărui rodnic pămînt trăiau nu mai puţin de 100.000 de ţărani de naţionalitate română” – mai rămînea de săvîrşit „pedepsirea” nesupusului domn Ghica. Acesta va fi ucis mişeleşte doi ani mai tîrziu. Astfel s-a scris ultima pagină a tragicei răpiri a Bucovinei.

 

Fiţi sociabili!