Nişte şmecheri

După defuncta „Daciadă” – tot un soi de alergare cu sila, în masă şi la ordin – avem acum o altă competiţie naţională, la fel de silită: „Arestiada”. DNA, devenită noul „conducător suprem”, justiţiarul total, un soi de Vlad Ţepes redivivus, nu mai pridideşte cu împărţirea de „brăţări”.

Nu zic că e de rău această chirurgie extremă, rezecţia decisă a puroaielor ce ne-au cotropit corpul social, instituţiile. Începînd cu cele de sus, acolo de unde – zic românii – începe putreziciunea peştelui. Zic numai că „mi se sparie gîndul” la ideea că bisturiul chirurgului – oricît de talentat, de determinat o fi el – nu va putea extirpa, singur, acest cancer ajuns la metastază. Mă îngrijorează şi constatarea că, în afară de hoţii cei mari, politico-administrativi, de mult bănuiţi, sînt inculpaţi, la greu, oameni din acele instituţii, structuri de verificare şi control al legalităţii, care şi-au scos la mezat onoarea şi şi-au batjocorit menirea: DIICOT, ANAF, Poliţie, etc. Stăruitoare devine şi o altă întrebare: de ce abia acum, de ce totul acum? Deoarece este evident că majoritatea speţelor, dosarelor erau de mult încheiate, ajunse, să zic astfel, la maturitate. Dar ţinute – complice!? – la dosar. Şi, deodată, acum, cu întreaga „bibliotecă”: „Pac, la războiu’!?”.

Văd în asta dovada clară că hidra corupţiei este esenţial „apolitică”, iar doctrina, ideologia, programele politice (de altfel, niciodată respectate) sînt simple vorbe. Îi dau, aici, dreptate lui A. Pleşu, atunci cînd constată, întristat, că „ţara este a unei adunături de netrebnici, care se amuză şi se îmbogăţesc pe spezele tuturor celor care nu au „cultura” cîrdăşiei”. Este evident că infractorii sînt trans-partinici (şi mulţi dintre ei versaţi navetişti cameleonici între grupurile de interese numite partide), iar doctrina a devenit de mult un simplu moft de ameţit „proştii” care sîntem. Cei care mai credem, naivi – şi tîmpiţi cotidian de televiziunile partizane, năimite – că asistăm la dezbateri de idei şi platforme.

Dar poate cel mai trist din tot acest tablou mi se pare constatarea că însăşi Biserica noastră a devenit un loc de gheşeft, dominat de „ochiul dracului”. Dar şi – mai grav – un agent electoral oportunist, conjunctural şi interesat. Batjocorind – asemeni clasei politice, în ograda ei – încrederea pe care poporul, oamenii simpli o au, tradiţional, în cele sfinte. Pe lîngă lăcomia clericilor cu funcţii, comerţul medieval cu „indulgenţe” apare ca un mic ciubuc de bişniţar debutant. Biznisul popesc – un soi de stat în stat – e unul tot mai înfloritor, fiind nu doar neimpozitat, ci chiar sprijinit consistent de la buget, îndeosebi în perioadele de campanie electorală. Ierarhi mari ori mai mici, regionali, nu se dau în lături de a linguşi ori afurisi – adesea pe aceiaşi decidenţi – diverşi puternici ai zilei, funcţie de obiectul lăcomiei lor de moment: financiare, imobiliare, funciar – forestiere. Apăraţi de armura impenetrabilă a unei inamovibilităţi morale nemeritate – mai groasă ca aceea, legală, a judecătorilor care au dat decizii bigote şi imorale, precum cea a validării imposturii forestiere de la Suceava, ce a bulversat peste un deceniu silvicultura Bucovinei – unii dintre capii Bisericii confirmă trist o veche zicală: fă ce spune popa, nu ce face el! Prea fericiţi ierarhi ai unui popor prea nefericit, credul şi naiv ca un miel pascal, condus cu vorbe meşteşugite spre locul jertfei!

Astfel încît voi încheia cu un citat din autorul mai sus menţionat: „Am trăit să văd cum Întîi-Stătătorul comunităţii noastre duhovniceşti ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de laureat al unui ordin legat de numele Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Lecţia pe care ne-o transmit ierarhii noştri e simplă: dai bani, eşti „vrednic”! Mîntuirea devine astfel un statut sponsorizabil. Gazetele şi posturile de televiziune au devenit, şi ele, un soi de trupe de comando, cu misiuni de lichidare şi propagandă. Moderatorii au ceva între miliţieni, procurori şi vecine de bloc”.

Tristă constatare: nu numai ţara, ci şi credinţa (adică acea bună-cuviinţă, acel simţ al măsurii) în care ne-am născut nu mai sînt ale noastre. Ni le-au confiscat, batjocorindu-le, nişte şmecheri.

 

 
 
Fiţi sociabili!