Nici umorul nu mai e ce-a fost…

Se ştie că românul nu e născut numai poet, ci şi glumeţ. Adică atunci cînd nu e străbătut de fiorul liric, ci o dă pe proză, dacă nu înjura birjăreşte, atunci face o şotie, o ghiduşie, o ceva de rîs. Uitaţi-vă la televizor, la interviuri cu românii de toată mîna, luate pe stradă, în care sînt întrebaţi cele mai banale chestii, majoritatea putînd fi rezolvate cu un nu, cu un da sau cu nu ştiu. Nu există măcar unul căruia i se pune microfonul în faţă care să răspundă normal. Indiferent de vîrstă, de sex, de nivelul de educaţie, răspunsul vine în notă umoristică, adesea presupus umoristică. Iar pentru a fi şi mai convingător, intervievatul zice bazaconia presupus hazlie, apoi chicoteşte, chirăie, hohoteşte, în funcţie de cît de hazoasă i s-a părut lui, autorului, că ar fi fost. De ce ne-ar mai fi mirat atunci cînd, acţionînd exact pe direcţia asta, un anume domn Ilie Năstase, în loc să răspundă concis şi clar la ce a fost întrebat în calitatea sa de reprezentant al României într-o competiţie internaţională, pe el l-a luat umorul pe dinainte şi l-a făcut să zică o imbecilitate care lui, poate că numai lui, i s-a părut de un haz nebun? El trebuia, ca tot românul, să arate că e deştept, că e şmecher, că are umorul la el tot timpul. Şi mai ales că face uz de el şi cînd e cazul, şi cînd nu e. Mai ales cînd nu e. Domnul Năstase e neschimbat din 1972, de cînd juca finala la Wimbledon cu Stan Smith. Adică şi acum are tot mintea de atunci, iar umorul (sau ce-o fi ăla) i-a rămas şi el acelaşi. Lumea însă s-a schimbat niţel, fără ca el să observe. Şi, cumva, şi umorul. Astfel că, după ce l-au gonit de la Roland Garros şi l-au interzis la Wimbledon, mai marii Federaţiei Internaţionale i-au interzis accesul pînă şi în tribunele de la Bucureşti! Mie abia asta mi se pare de un umor demenţial.

 

 

Fiţi sociabili!