Neostoitele pohte țariste

Motto: „- Hoțule, ce s-a întîmplat!?/ – Am pierdut un cal furat/ Astăzi, fără el, mi-e greu/ Parcă devenise-al meu…” (Adrian Păunescu)

Anul 1856 a fost unul bogat în evenimente politico-diplomatice majore pe scena europeană. O parte a acestora vor avea repercusiuni directe asupra situației Principatelor Române și asupra statutului Basarabiei, aflată din 1812 sub cizma apăsătoare a imperiului țarilor ruși (dar redată Moldovei în anul menționat).

Dar – pentru început – o scurtă cronologie: 19 martie: Ultimele trupe austriece părăsesc Bucureștii, fiind nevoite să se retragă în urma presiunilor Rusiei și Franței, după Tratatul de pace de la Paris. Țara Românească și Moldova sînt plasate sub suzeranitate otomană. Sudul Basarabiei este cedat Moldovei de Rusia. 8 aprilie: S-a semnat, la Paris, Tratatul de pace care a încheiat Războiul Crimeei. 23 iunie: Domnitorul Barbu Știrbei părăsește Bucureștii sub pretextul efectuării unei inspecții, iar la 25 iunie semnează actul renunțării la tron. 17 iunie: În locul domnitorului Barbu Știrbei este numit caimacam Alexandru D. Ghica, fostul domn „regulamentar” al Țării Românești.

Vara anului 1856: Contele Walewski, ministrul de externe al Franței, președinte al Congresului (era fiul natural al lui Napoleon I și al polonezei Walewska), propune – în premieră – în timpul Congresului de pace de la Paris, unirea Moldovei cu Muntenia sub conducerea unui prinț străin(!). Se pare, însă, că țarul Alexandru al II-lea a digerat greu pierderea – după nici măcar jumătate de secol –  guberniei sale din vest, care îi facilita îndeplinirea vechiului vis imperial al lui Petru cel Mare : accesul direct la gurile Dunării și controlul facil al Mării Negre. Astfel încît – profitînd de complicațiile războiului franco-german, din 1870 – Alexandru al II-lea îi scria regelui Wilhelm: „Am luat, după reflecții mature (a se citi: mînat de „dorul de Basarabia” – n.a.) o gravă hotărâre: aceea de a mă dezlega de angajamentele luate de mine prin Tratatul din 1856”. Tipic rusesc (apoi sovietic, nu-i așa? – n.a.). În circulara trimisă de Goncearov țărilor europene, se invocă – drept rațiune a pretențiilor rusești – numeroasele „derogări” petrecute în cei 14 ani scurși de la ultima împărțire a Europei în sfere de influență, cea semnată la Paris, în 1856. Între aceste pretexte, diplomația rusă invoca „revoluțiile” petrecute în Principate, care au dus întîi la Unire, apoi la chemarea pe tron a unui prinț străin. Altfel spus – exact ca Putin azi – Rusia se considera nedreptățită, perdantă și ignorată în noua configurație europeană geo-politică! O tipică parșivenie rusească, aș zice! Demersul expansionist țarist nu a avut, atunci, succes. Dar ocazia, oportunitatea, avea să apară (și va fi speculată, fructificată de ruși) numai după cîțiva ani, în anii 1875-1877, cu prilejul noii crize orientale și a luptei popoarelor din Balcani împotriva otomanilor. Deși convenția ruso-română din aprilie 1877 nu prevedea dreptul armatei române de a trece Dunărea (Rusia excludea explicit, ferm o asemenea colaborare!), neputința trupelor ruse a impus acea telegramă de ajutor disperat adresată de marele Duce Nicolae prințului român Carol.

Gîndiți că rușii ne-au fost recunoscători după toate acestea? Nicidecum: în ianuarie 1878, generalul Ghica raporta de la Petersburg că „Împăratul și ministrul de externe mi-au făcut cunoscut, în mod oficial, intenția lor de a relua o parte a Basarabiei. În compensație, România va primi Delta Dunării și Dobrogea”.

Prima reacție a lui M. Kogălniceanu – conform unor autori meritorii, precum Ioan Corneanu și Mircea Pîrlea – a fost un protest energic împotriva (scuzați!) noii „porcării rusești”: „Deci – telegrafia el la Petersburg – noi, românii, ne-am vărsat sîngele, ne-am secătuit țara nu pentru a câștiga, nu pentru a păstra cel puțin ceea ce aveam, ci pentru a pierde!? Deci, era mai bine să-i lăsăm pe turci să iasă victorioși!? Că, în caz de victorie, ei, turcii, nu ne-ar fi luat Basarabia. Basarabia va putea să ne fie luată, dar aceasta se va face pe seama prestigiului Rusiei în rândul popoarelor din Răsărit. Grecii și sârbii vor învăța de la noi prețul pe care îl plătim azi pentru că am fost aliații lor și ne-am vărsat sângele pentru Sfânta Rusie. Nu ministrul vă vorbește acum, ci românul, descendent al boierilor moldoveni, care au protestat mereu împotriva luării Bucovinei, luării Basarabiei! Să dea Domnul să mă înșel… dar luarea cu japca a acestei fâșii de pământ care se cheamă Basarabia mereu românească, va provoca multe furtuni viitoare.”

Cîtă premoniție politică la acest Kogălniceanu (altfel, viveur, iubitor de trai bun, de femei, dar deplin patriot!): iată că nici azi statutul Basarabiei, ca vechi ținut românesc, nu este clar, limpede! O ultimă probă a trufiei imperiale ruse: guvernul țarist nu a catadicsit nici măcar  să răspundă, oficial, la memoriul de protest al românilor față de răpirea Basarabiei. Într-un articol anonim din ziarul „Journal de Petersbourg”, memoriul nostru era taxat drept „aberație a unei națiuni imature”. Urmau „argumentele ruse”, pe care le redau, sintetic: Tratatul de la Paris a fost violat de Moldova, care s-a unit cu Valahia și și-a declarat independența ca un nou stat, astfel că orice titlu de posesiune al Moldovei este caduc. Mai mult, participarea României la război nu a fost un sacrificiu: „o ploaie de aur a făcut războiul să cadă peste România. Românii au crezut greșit că pot substitui frăției sincere de arme cu Rusia pravoslavnică, procedee rău voitoare, lacome și ostile”. Măi, să fie… Parcă am mai auzit sintagma asta obsesivă, „frăție sinceră”, și în discursul politic sovietic de după 1945.

Cezar STRATON

 

Fiţi sociabili!