Nefăcuta supremă

 În nemăsurata-mi prostie, încheiam această rubrică în numărul trecut al Jupânului cu următoarele cuvinte: „Da, Steaua se va califica. Şi ce dacă?”.  Ideea era că jocul mizerabil din meciul tur, chiar în caz de calificare, n-are cu ce fi înlocuit, din moment ce antrenor rămîne Gîlcă, iar pe pajişte n-ai decît trei fotbalişti (Arlauskis, Sînmărtean şi Tănase), restul fiind nişte panarame neînmatriculabile la vreo altă echipă, singura lor calitate comună fiind probabil alcătuită din două elemente strîns legate între ele: Steaua nu se refuză şi nu contează cît şi cînd ne plăteşte pîrnaiaşul. Multe scenarii mi-am alcătuit între tur şi retur, inclusiv cel pe termen lung care includea şi prezenţa Real-ului în grupa Stelei, dar nici măcar unul singur nu prevedea thriller-ul din ultimele minute. Steaua a jucat exact ceea ce aşteptam de la ea, adică absolut nimic. În plus, neisprăvitul de Keşeru, ăla care dă tot cîte 6 goluri cînd în faţa sa se află Nimeni, a distrus singura ocazie clară, punînd copita strîmb în faţa porţii goale. Continui să mă întreb de ce atunci, în minutul 119, lovitura aia care trebuia doar să nimerească poarta a fost executată de Stanciu, unul care nu nimereşte poarta nici din interiorul ei. Apoi, continui sa mă mir cum mama naibii grohăi că vrei performanţă, dar te bate o echipă fără portar! În sfîrşit, fiindcă există un Dumnezeu, acesta le-a decontat Stelei şi pîrnăiaşului toate aroganţele adunate de-a lungul anilor, mesagerul ales de El numindu-se Moţi. Începînd de joia trecută, nu cred că mai poate exista pe Terra noţiunea de „stelist”, dar presupunînd prin absurd că specia n-a dispărut, puţinele exemplare rămase au o sfîntă datorie: atunci cînd vine vorba de „cîini” să tacă adînc şi cu mult respect.

 

Fiţi sociabili!