N-avem marcatori!?

România s-a calificat, după şapte ani de secetă totală, la un nou turneu final, după ce, în 2008, mersese la Europeanul austro-elveţian exclusiv pentru a ne face de rîs în faţa întregii planete prin practicarea celui mai urît fotbal văzut vreodată la acest nivel. N-am spus-o numai noi, au spus-o pînă şi nemţii încă de atunci. Privit retrospectiv, (anti)jocul de atunci era generat de o înspăimîntătoare ineficacitate a atacului, dublat (sau însutit!?) de o tactică năucitoare: buf mingea tare, sus şi rareori chiar înainte către Mutu, aflat singur-cuc între doi, trei sau patru fundaşi adverşi! Astfel încît în meciul cu olandezii care se rugau de noi să le-o dăm în aţe, iar pe la o bucată, văzînd că noi nu şi nu, au încercat chiar să şi-o dea singuri, da’ nu le-a ieşit, am demonstrat că nici dacă jucam 22 în loc de 11 tot nu ştim cu golul. Ei, dragii moşului, trecut-au anii… În Franţa, anul acesta, mergem să le-arătăm noi lor! Ce? Păi, dacă te iei după Nea Tata Puiu, avem cel mai bun joc… defensiv din toată Europa! Dublat, desigur, de îndeplinirea obiectivului asumat: ieşirea din grupe. Şi atît. Adică ne propunem să ajungem eventual pe locul 16. Altfel enunţat, pe locurile 9 – 16, care-i tot aia. Dacă aţi reţinut din întreaga campanie de calificare vreo fază mai acătării, vreo pătrundere cu dribling-gol, vreo combinaţie letală pentru adversari (Feroe şi alte găini), vă rog să mi-o povestiţi, că eu n-am asemenea amintiri. Ci doar o echipă absolut letargică, incapabilă meciuri de-a rîndul să dea măcar un gol bîlbîit. Dacă-l întrebi pe Îmblînzitorul de mătănii, ăsta o să spună că mergem să dăm goluri într-o veselie. Cică are şi cine să le dea: fie Marica, deocamdată fără echipă, fie Sînmărtean, descalificat complet la arabi, fie Budescu, plecat pe aceeaşi traiectorie sinucigaşă, fie Keşeru, cel mai tare marcator din Bulgaria. Ei, şi dac-o fi să nu dăm nici un gol, ca de obicei, las’ că le apără pe ale ălorlalţi fie Tătă, fie Panti. Adică avem trei de 0 – 0 ca şi asigurate!

 

 

Fiţi sociabili!