Muzica englezească a murit! Doar în România

LoredanaMi-am zis că mai întîi trebuie să închei serialul despre Jack Bruce/Cream şi abia apoi să încerc un scurt comentariu despre muzicile care ne-au însoţit, live sau înregistrate ori playback-uite (în funcţie de locul ales pentru Revelion) la trecerea dintr-un an foarte prost pentru muzică în altul care se anunţă tot aşa. M-a ferit Domnul de televizor, astfel încît am urmărit ce a fost pe ecrane cu un delay de o zi, două, privind reluările. Am văzut că unele televiziuni şi-au delectat telespectatorii cu cîte un concert întreg, ceea ce în principiu nu e tocmai rău. Numai că dacă pe scenă ar fi fost Clapton sau AC/DC, treaba ar fi fost în regulă. Dar nu erau ei, ci tot soiul de băieţi şi fete, mai tineri sau mai bătrîni, cu toţii avînd o predispoziţie aproape morbidă către refrene pentru pacienţii cu dizabilităţi majore. Am crezut că înnebunesc ascultînd toate anomaliile cu putinţă, de la alde zaga-ziga-ziggy-zag sau cum mă-sa o fi zicînd doamna aia a cîntecului românesc, pînă la mult mai elaborata shagga-shiggy-shigga-shag a unui alt jurat din concursurile TV de găsit viitoare staruri. Astea erau piesele „româneşti”, că alea străine erau, cum am mai spus, exclusiv latino, ceea ce aproape că nu mai miră la un popor ce şi-a descoperit aplecarea către astea, la pachet cu munca în construcţii ori prin culturile de căpşuni. La restaurant, aceeaşi situaţie: reprizele de tropoţică alternau numai şi numai cu vamos şi adelante şi hayla-bayla-uri de mare deschidere spirituală pentru cei cu IQ-ul de 0,14. Dar noi, ăilalţi, care am apucat şi petreceri cu muzici de-ale lui Elvis, Beatles, Queen ori Tom Jones, cu ce am greşit? Concluzia e una dramatică: ne tîmpim, cu bucata ori cu toţii, de la o zi la alta şi de la un an la altul. Ceea ce nu mă mai miră cîtuşi de puţin. Propun ca şi o piesă bine cunoscută să-şi schimbe titlul în „Trăiască sangria în care ne-am născut!”.

 

 
 
Fiţi sociabili!