Mult circ şi mai puţină pîine

„Nu ne vindem ţara!”. Vă amintiţi lozinca scandată la unison în anii ’90 de mii de români? Sloganul, specific acelei perioade naiv-revoluţionare, manipulînd nevoia firească de „libertate, egalitate şi fraternitate” va fi, de atunci încoace, contrazis de cei care s-au perindat la cîrma ţării. Cu o consecvenţă în distrugere şi risipire, cu un „profesionalism” ce a lipsit înfăptuirilor bune, salutare. Astfel, s-au vîndut pe nimic ori au ajuns la fier vechi întregi industrii, resurse naturale vitale, servicii publice strategice.

Mai nou, în vreme ce lupta pentru Putere atinge cote şi forme absurde, un nou fenomen ia amploare, fără a-i alarma pe dirijorii destinelor naţionale: înstrăinarea masivă a terenurilor agricole. Dacă înainte de 1 ianuarie 2015 – dată de la care străinii au căpătat dreptul de a cumpăra oricît pămînt românesc poftesc – 6% din suprafaţa arabilă a ţării (aproape un milion de hectare) era exploatată de multinaţionale, astăzi nimeni nu ştie exact dimensiunea acestui fenomen. Unele surse avansează însă un procent de 20-30% din suprafeţele agrare ca fiind controlate de investitori din UE, în vreme ce alte 10 procente au intrat în posesia unor investitori din ţări terţe.

Comisia Europeană avertizează asupra acestei noi forme de capitalism, numit „land grabbing”, adică „acapararea terenurilor”. Cumpărarea sau luarea în arendă de întinse terenuri agricole de către entităţi private a luat o amploare alarmantă după declanşarea crizei financiare din 2008. În căutare de mari suprafeţe cultivabile, investitorii s-au orientat către Rusia, Lituania, Ucraina, Bulgaria, România şi Moldova. Avantajul – transformat în opusul lui – României constă în faptul că terenul este de 6-7 ori mai ieftin decît în majoritatea ţărilor europene, dar şi mult mai bun. Într-un fel, „grabbingul” n-ar trebui să fie o problemă, avînd în vedere fărîmiţarea proprietăţii funciare, subfinanţarea sectorului şi slaba productivitate a micilor întreprinderi agricole. Însă, raportul Comisiei Europene – aprobat de Parlamentul European la 21 ianuarie 2015, dar despre care nimeni nu vorbeşte în România – avertizează asupra ameninţării mortale pe care o reprezintă acumularea funciară asupra viitorului fermelor familiale, modelul clasic european al unei agriculturi durabile, multifuncţionale şi competitive. Concentrarea terenurilor agricole în mîinile unor mari investitori neagricoli şi ale cîtorva gigantice companii agrare aduce o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului şi face imprevizibile anumite riscuri majore legate de siguranţa alimentară, degradarea solurilor, pauperizarea micilor producători şi politica de monopol asupra pieţei alimentelor. La nivelul UE, 3% din întreprinderile agricole controlează 50% din totalul terenurilor cultivabile. În estul Europei, fenomenul e cu mult mai dinamic. Între 2005-2010, în România şi Bulgaria numărul unităţilor de producţie a scăzut îngrijorător, în paralel cu reducerea, cu 8-9 procente în fiecare an a numărului de lucrători din agricultură.

„În România – scrie documentat Bogdan Panţuru („Lumea Satului”) în dosarul consacrat ţării noastre ca victimă neputincioasă a acaparatorilor de terenuri – sînt peste 100 de latifundii cu o medie de 13.000 ha fiecare şi 8.000 de exploataţii cu 50-100 hectare”. Numai 11.700 de unităţi agricole deţin, fiecare, suprafeţe agricole între 30-50 ha, mărime considerată optimă sub aspectul eficienţei, dezvoltării durabile şi securităţii alimentare naţionale. Pe de altă parte, la finele anului 2014, în România existau nu mai puţin de 830.000 de „exploataţii agricole” – majoritatea ineficiente, de subzistenţă – cu suprafeţe cuprinse între 1 şi 5 hectare. Altfel spus, exploataţiile mari sînt excesiv de mari şi puţine la număr, în timp ce fermele familiale, cele mai rentabile, sînt mult prea puţine. Agricultura noastră este anormal divizată ca mărime, ca nicăieri în lume. Pe cele 816.000 de hectare pe care le mai deţine statul, s-ar putea înfiinţa 1.600 de ferme familiale de 50 ha. E doar una dintre soluţii, pe lîngă altele ce ar trebui incluse în politica agricolă a ţării. Dar, cui îi pasă de asigurarea pîinii de mîine a românilor? Deocamdată,  şi cam de multişor, mai important este… circul!

 

Fiţi sociabili!