Moartea-n pijama

Neavînd ei prea mult de lucru, nişte cercetători americani de la Universitatea din Wisconsin s-au gîndit să studieze mai aprofundat cauzele dispoziţiei umane. O primă concluzie a acestor yankei deştepţi a fost aceea că, la nivel lingvistic, dispoziţia umană este reflectată de o serie de expresii mai mult sau mai puţin vizuale. De exemplu, moş Cute, cînd vine poştaşul cu pensia, „vede viaţa în roz”, pentru că ştie că va da fuguţa la birt şi se va face mangă. A doua zi, cînd va vedea că nu mai are nici un chior în buzunar, că-i mahmur, că are privirea împăienjenită, că-i zvîcnesc tîmplele şi că în gură are un gust ciudat de parcă ar fi făcut gargară cu şerlac, evident că nu va mai vedea viaţa în roz, ci „va vedea negru înaintea ochilor”. Dar asta numai pînă la viitoarea vizită a poştaşului cu pensia. E limpede că există o cromatică a dispoziţiilor sufleteşti. Cînd vezi că gagica ta flirtează cu instalatorul, e normal să vezi „roşu în faţa ochilor”, adică să te înfurii. Şi e tot atît de normal, mai ales dacă eşti cocalar şi-i tragi amorezului o scatoalcă peste scăfîrlie, astfel încît acesta „să vadă stele verzi”. Asta din urmă cu stelele verzi nu-i o cromatică tocmai plăcută. Stările sufleteşti pot fi induse. Atît de cei din jur, cît şi de subiecţii umani în particular. Drogaţii, spre exemplu, pentru a vedea viaţa-n roz, se injectează sau trag pe nas tot felul de prafuri drăceşti, după care, tulburaţi cu capul, visează „cai verzi pe pereţi”. Mai precis visează că sînt altceva decît ceea ce sînt în realitate. E un soi de dipsomanie cromatică. Cînd eşti pe moarte nu visezi rătuşte vesele, ştrumfi jucăuşi sau lebede, ci visezi oameni în negru, îngropăciuni şi alte chestii dintr-astea funebre. De fapt, şi moartea e imaginată într-o cotoroanţă îmbrăcată tot în negru şi cu o coasă hidoasă. La nici o cultură sau civilizaţie de pe glob n-am întîlnit ca moartea să fie reprezentată în culori vesele de genul lila cu picăţele sau verde pal cu dunguliţe oranj. Moartea în pijama n-ar înspăimînta pe nimeni. Ce iad ar fi ăla în care dracii ar fi de culoarea gălbenuşului şi cu carouri bleu marin? De aia se spune despre omul rău că are sufletul „negru” ca dracu şi nicidecum bejuliu ca dracu. Şi iconografia uzează de cromatică, chiar dacă o face în mod dogmatic. Îngerii sînt albi, pentru că albul reprezintă puritate şi bunătate, iar sfinţii şi apostolii au în jurul căpăţînilor cîte o aură luminoasă care semnifică înţelepciunea. Dacă în loc de aure ar fi fost pictate nişte oliţe de noapte cu carouri roşii şi albastre, atunci ne-ar fi buşit pe toţi rîsul la liturghie şi am fi sughiţat la gîndul că Raiul e undeva prin Ghencea şi e stelist, că Reghe e Sfîntul Duh, că Prodanca e Maica Domnului (cu coafura aia psihedelică) şi că Bunul Dumnezeu e acum la pîrnaie, fiindcă a făcut mişmaşuri imobiliare cu terenuri cu nişte satane apeviste. Îmi închipui că atunci cînd eşti în zeghe, viaţa nu poate fi în nici un caz „roz”. Poate doar cenuşie şi zgrunţuroasă ca păturile de penitenciar. Dar, apropo de olfactivitatea stărilor de spirit. Păi, da, dragi meseni, chiar asta-i şi tema de cercetare a savanţilor yankei de la Universitatea din Winsconsin. Deştepţii de peste balta Atlantic au ajuns la concluzia că dispoziţiile sufleteşti „modifică modul în care oamenii percep mirosurile”. De exemplu, spun americanii, anxietatea poate face „insuportabile emanaţiile care în alte situaţii sînt percepute ca neutre”. Pe româneşte, asta înseamnă că atunci cînd eşti vesel şi zglobiu, pînă şi rahatul miroase a Chanel, iar cînd eşti trist şi abătut, pînă şi Chanelul miroase a rahat cu prune. Asta-i filosofia la care au ajuns domnii americani. Cînd îi dăruieşti iubitei un inel cu diamante, e clar că pentru ea miroşi suav, ca un înger, numai a tămîie şi a ambră. Cînd o pui să spele şosetele şi izmenele, e limpede că nu mai miroşi a fondantă roz, ci a closet stropit cu clor. Descoperirea americanilor e totuşi reală. Ea spune că „două circuite cerebrale distincte şi oarecum independente – adică circuitul olfactiv şi cel al emoţiilor – dezvoltă, în momente de stres, legături foarte strînse”. Foooarte frumos. Ia să vedem noi, dragi meseni, cum stau lucrurile pe concret. Cică melodiile lui Britney Spears şi ale lui Eminem vor fi folosite de acum încolo pentru a stresa şi speria teroriştii şi piraţii somalezi. „Piesele au fost alese pentru că piraţii le-ar urî cel mai tare”. Treaba-i serioasă atîta vreme cît contabilii cu mînecuţe şi creion chimic după ureche, şi care lucrează la Banca Mondială spun că pirateria somaleză „costă economia globală 18.000.000 de dolari pe an”. Aha, şi vin Britney şi Eminem şi ne scapă de ţeapă asta piraterească. Dar cu Gabi Luncă şi Florinel Talent n-aţi încercat, că şi aştia, mînca-v-aş, au vocaţie de stresari ce nu s-a mai văzut? Nu ştiu a ce miroase toată chestia asta, dar bag seamă că duhoarea vine de undeva din zona prostiei. Personal nu ştiu ce cîntăreţ ne-ar trebui ca să scăpăm de evazionişti şi mai ales de marii evazionişti politici. Pirateria financiară şi prăduiala din România (care ne stresează şi care, pe deasupra, mai şi pute îngrozitor) sînt bine mersi, chiar dacă şi cîntăreţii de la DIICOT, DNA, ANI şi alte alea încearcă să-i fugărească hartistic cu cîntece de suflet albastru. Adică bleu jandarm. Şi dacă tot sîntem la miasme şi duhori, ia să vedem cum miroase mîrlănia guvernamentală. Un elev olimpic la pian, în vîrstă de doar 12 anişori, a fost somat de Agenţia Naţională a Finanţelor Publice să achite 13 lei impozit pentru venitul obţinut (400 de lei) la concertul său de debut, pe scena Filarmonicii din Iaşi. A ce-i miroase „micului Mozart” această golăneală inimaginabilă? Vă spun eu: îi miroase a ţară de rahat, iar din cauza asta, cînd va creşte mai mărişor, o va tăia în străinătate, acolo unde nimeni nu-şi permite să-şi bată joc de un mare talent. Cu lacrimi în ochi, mama copilului a declarat că „micul Mozart” s-a speriat, întrebînd „ce a făcut rău şi ce e aia impozit”. Asta face statul român pentru copiii talentaţi. Cornutele de la Finanţe nu s-au întrebat de ce acest copil n-a primit alocaţia de două luni, dar l-au impozitat urgent cu 13 lei pentru că a cîştigat 100 de lei amărîţi la primul său mare spectacol. Băi, odorizante de toaletă, aţi mutilat fericirea unui copil! Anul trecut, cînd „micul Mozart” a concertat la Viena, uimind capitala muzicii simfonice şi aducînd glorie României, statul nu l-a ajutat cu nimic.  Nici nu poţi cere unui guvern stresant şi populat de impotenţi sfertodocţi să inducă populaţiei o olfactivitate veselă şi surîzătoare. Guvernul plagiatorului Ponta e habarnistic, iar guvernarea e dizgraţios mirositoare în comparaţie cu promisiunile aromate din campania electorală. Totalul taxelor plătite de firmele româneşti reprezintă aproape 43% din profit. A ce miroase asta? A jaf, domnilor. A jaf lipsit de orice igienă morală şi economică. Asta ne face total neapetisanţi pentru investitorii străini. Birurile din România au transformat ţara într-un tomberon. Toţi fug de noi. Am ajuns să avem mai multe ghişee de colectare a taxelor decît contribuabili. Un singur exemplu: „România este pe locul 174 din 189 de ţări în ceea ce priveşte conectarea la electricitate, pentru care sînt necesare şapte proceduri, 223 de zile şi un cost echivalent cu 534% din venitul mediu pe locuitor”. În timp ce Guvernul taxează cu 13 lei un pianist de 12 ani, Parlamentul nu aprobă mărirea alocaţiei, dar aprobă mărirea bugetului pentru aleşii neamului, adică alocarea de fonduri pentru maşini de lux, deplasări, chindii alcoolice la Palatul Poporului şi alte asemenea măgării. În faţa unui popor zgribulit de sărăcie, tupeismul acesta şi aroganţa marilor feudali politici sînt al dracului de rău mirositoare, deşi unii încearcă să ne convingă că, în visele noastre, moartea umblă îmbrăcată în costum de pijama viu colorată şi cu trandafiri roşii la butonieră.

 

Fiţi sociabili!