„Mlădiţele” simţirii româneşti

 „Istoria nu va uita pe vinovaţi, iar vinovaţi sîntem cu toţii: unii pentru că am tăcut. Alţii pentru că am greşit. Cu toţii pentru că am suportat”. (Ion Antonescu)

Nu de mult, mai mulţi români din  nordul Bucovinei au postat pe Facebook imagini revoltătoare preluate de camerele de supraveghere ale Centrului Cultural Românesc „Eudoxiu Hurmuzache” din Cernăuţi: patru tineri ucraineni smulg hoţeşte, la ceas de noapte, drapelul UE si apoi Tricolorul, lăsînd pe peretele instituţiei româneşti doar steagul Ucrainei.

Chiar dacă vandalismul poate fi doar un act de teribilism juvenil din partea unor necopţi la minte (care îşi făceau curaj sorbind dintr-o sticlă în care – bănuiesc – nu era apă plată), lipsa de reacţie a autorităţilor (ca şi în cazul precedentelor demonstraţii de forţă şi de ameninţările la adresa academicianului Vasile Tărâţeanu, directorul Centrului) nu ne mai poate lăsa indiferenţi.

Florin Dyrda, un român din Boian („Din Boian la Vatra Dornii/ Ne-au umplut omida cornii” – Doina), comentează, corect, premonitoriu, pe Internet: „Astăzi or fi nişte copii care nu-şi dau seama ce fac – mîine bărbaţi! Nu prea « dulce » soartă o să aibă mîine copiii noştri în această ţară dacă asemenea « patrioţi » au să se înmulţească. A venit timpul să ascultăm sfaturile din proverbele cele vechi ale strămoşilor: « În viaţă e bine să fii blînd ca un miel, dar cînd în jurul tău sînt lupi, e bine să fii leu! »”. După părerea mea – continuă F.D. – acestui tip de „bravi ucraineni” ar trebui să i se interzică intrarea în România şi în restul ţărilor din Uniunea Europeană, căci de către autorităţile ucrainene vor rămîne, sînt sigur, şi de această dată, nepedepsiţi.

Un anumit soi de duplicitate ucraineană oficială devine tot mai evidentă şi stînjenitoare: Ucraina solicită (şi beneficiază, din plin) de sprijinul României (şi al altor vecini membri UE) în aspiraţiile sale de integrare europeană, dar, simultan, promovează o legislaţie inacceptabilă în domeniul drepturilor minorităţilor naţionale. Şi tolerează – complice? – tot mai desele acte de forţă şi vandalism la adresa românilor nord-bucovineni.

Nu cunosc regulile, subtilităţile diplomatice, dar cred că reacţia României la toate aceste abuzuri şi nedreptăţi este mult prea palidă şi ineficientă. Să ne punem, aşadar,  nădejdea exclusiv în puterea de rezistenţă, de regenerare, a românilor de dincolo de frontieră (ei înşişi divizaţi de orgolii şi interese)? Să exacerbăm, consolaţi şi inactivi, acel vechi slogan ce afirmă că „tot ce-i românesc nu piere!”? Nu ştiu. Deşi un temei de optimism, de speranţă, ar fi pilduitoarea povestire relatată de scriitorul patriot basarabean Nicolae Dabija: „Imediat după ce a avut loc, la Chişinău, votarea Unirii, inginerul hotarnic Al. Botezatu, împreună cu cîţiva din cei care au participat la actul istoric, au sădit la 27 martie 1918 un stejar în curtea acestuia, botezat « Stejarul Unirii ». La 28 iunie 1940 – stejarul avea 22 de ani – nişte soldaţi sovietici au încercat, fără succes, să treacă cu tancul peste el, apoi l-au doborît cu topoarele şi i-au dat foc acolo, în curte. (…) Cum Al. Botezatu murise (ce « noroc » pentru acest patriot român! – n.a.) în 1925, ocupanţii i-au devastat casa, iar cărţile găsite au fost puse şi ele pe rugul aprins. În primăvara următoare, mulţime de lăstari apăruseră pe trunchi. Noii proprietari ai casei – nişte activişti sovietici cărora le plăceau mai mult mestecenii – îi rupseră cu ură, dar cînd lăstarii se încăpăţînaseră să răsară şi în primăvara următoare, noii stăpîni turnară, derutaţi, deasupra, un strat gros de asfalt. Lăstarii îşi făcură însă loc prin asfalt, crăpîndu-l şi apoi înlăturîndu-l cu totul. Şi-abia după ce ocupanţii casei (şi ai întregii Basarabii) retezară de tot trunchiul stejarului şi aşezară pe locul acestuia mai multe tone de beton mlădiţele nu mai răsăriră. În schimb – povesteau bătrînii oraşului – lăstari plăpînzi apăreau în toate curţile şi grădinile vecine, crescuţi din rădăcinile viguroase, pe care stejarul-martir le întinsese pe sub case şi garduri către ogrăzile vecine! Ca de aici, de la un an la altul, să plece către alte părţi ale oraşului, astfel că mulţi dintre stejarii mîndri şi falnici de azi – e plin Chişinăul de ei – sînt convins că sînt crescuţi anume din acele mlădiţe care se trag din stejarul sădit de Al. Botezatu şi prietenii săi din Sfatul Țării şi pe care aceştia, atunci, în 1918, îl botezaseră cu multă dragoste şi evlavie « Stejarul Unirii ». Iar cuvîntul Unire face parte din vocabularul lui Dumnezeu”. Ce frumos! Chiar dacă textul citat este o metaforă a puterii arborelui, a rezistenţei şi perenităţii vegetalului în faţa micimii şi orgoliilor trufaşei, dar trecătoarei fiinţe umane.

Final: românii din Ţară (oficialităţi ori oameni de rînd, deopotrivă!) ar trebui să nu uite că „mlădiţele” simţirii româneşti de dincolo de actualele fruntarii strîmbe au nevoie pentru a creşte, rodi şi învinge de ocrotirea şi ajutorul celor din Patrie. Doar astfel vor ajunge să aibă puterea şi vigoarea exemplare întrupate de stejarul lui Ștefan cel Mare, cel din (încă) înstrăinaţii Codri ai Cosminului.

 

Fiţi sociabili!