Misterul Nicolae Labiş

La Mălini am revăzut recent, cu aceeaşi emoţie ca de fiecare dată, Casa memorială a poetului Nicolae Labiş. Mulţumită pasionatei şi competentei doamne Ioana Hopulele (soţia colegului nostru silvicultor) am aflat amănunte inedite despre cel ucis de – pînă cînd!? – prea misterioasa „pasăre cu clonţ de rubin” (sovietic?). 

Acolo am şi descoperit incitanta, nonconformista carte consacrată „albatrosului ucis” de cărturarul cîmpulungean Ion Filipciuc („Trudind peniţa sub vraja păsării cu colţ de rubin”), din care citez un pasaj memorabil şi excepţional: „Cel din urmă adevăr rostit de poet şi însemnat de prietenul său Aurel Covaci, în ziua de 10 decembrie 1956, imaginea păsării cu clonţ de rubin, conţine şi versul « Urmele poetului N. L. », care ar fi trebuit mai degrabă să sune: « frunzele », întrucît, procedîndu-se la deshumare, după 36 de ani, sicriul poetului era… pustiu! « Pe Nicolae Labiş – scria prietena lui, Stela Covaci – l-au deshumat în 1992, schimbîndu-i locul de veci în preajma lui Eminescu. Zadarnic au cernut ţărîna, căutîndu-i urmele scheletului. Un copac viguros la căpătîi şi-a trimis un braţ subteran care a spart mormîntul, aspirîndu-i rămăşiţele celulă cu celulă, transferîndu-i atomii pînă la frunze, flori, eter… Singura prezenţă identificată a fost cravata din plastic,nedegradabil »”.

Impresionant, nu-i aşa, dacă ne amintim că adolescentul teribil din Mălini a iubit pădurea mai mult ca pe orice fată. Destule alte versuri scrise de Labiş în preajma prăbuşirii sale, precum „Noapte de coşmar” din 30 noiembrie 1956, trădează o limpede premoniţie (confirmată şi de alte semne stranii, precum fulgerul globular ce a pătruns, topind sticla geamului, în casa natală a poetului, ori oprirea ceasului deşteptător din camera tatălui său în clipa morţii lui Nicolae): „Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă…/ Simţeam în nară izul putreziciunii mele/ Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,/ În moartea mea să scoată comori de gînd şi stele…”. „Ceea ce l-a pierdut pe Labiş – scrie autorul citat – a fost absenţa unei mari iubiri. La vîrsta tuturor himerelor, poetul nu are o iubită care să-i dăruie spaime şi chiar iluzia cu deliciile unei fericiri „ce s-abate şi la paseri de vreo două ori pe an”. Însingurarea lui în neantul valah se tot adînceşte: la şcoala din Fălticeni, la şcoala din Iaşi, la şcoala din Bucureşti, în redacţiile în care a fost angajat (…). Pe malurile învolburate cu damf de putregai ale Dîmboviţei din acei ani, neantul valah capătă un contur tot mai amar, mai apocaliptic.

Să nu ne amăgim: în acele prime iubiri înşirate de Nicolae Labiş nu întrevedem nici o iubire înduioşată şi ceea ce miră din toate cele numărate mii de versuri ale poetului este inexistenţa dorului: „Nici o fată nu m-a petrecut cu surîs întristat/ În urmă numai fluturarea de braţe străine” (Ana-Maria).Punctul critic din viaţa scurtă şi dramatică a poetului Nicolae Labiş ar fi momentul cînd îl copleşeşte sentimentul de ură, ucigîndu-i iubirea: „Mi-a murit iubirea (…)/ Mi-a murit şi-i strigoi şi-n răstimpuri revine/ Şi ţăruş nu-i pot bate între coaste la mine…”(…) Labiş nu are parte de iubire, nici de noroc, vorba lui Eminescu”, scrie Ion Filipciuc.

„Misterul Labiş” şi în special taina morţii lui rămîn încă grele, adînci şi tulburătoare secrete. Ca şi percheziţia – prin efracţie – efectuată în camera acestuia, soldată cu confiscarea unor manuscrise considerate „periculoase”, dar  şi a unor piese de lenjerie (!?). Sau aruncarea din mers, din maşina „de ocazie”(!?) luată la „ia-mă nene”, din Fălticeni spre Mălini, de sora lui Nicolae, Margareta. O tentativă soldată din fericire numai cu nişte fracturi de coaste. Ori mărturisirea cu rol de spovedanie eliberatoare făcută la Mălini doamnei Ioana Hopulele de unul dintre urmăritorii poetului, cum că el nu are nici o implicare în „accident”, fapt dovedit şi de declaraţia – cerută de individ, şi semnată pe patul de spital de către Labiş (probabil cu speranţa de a -şi proteja familia) – precum că a fost o nefericită întîmplare, şi nu o crimă şi că nu are nici o „pretenţie”. Or, cine se scuză, se (cam) acuză, zice un dicton. Iar dacă a fost o crimă, e greu de aflat dacă ea a fost comisă de Securitate ori de invidia colegilor faţă de noul astru abia răsărit, dar care strălucea orbitor pe cerul literaturii române.

Tăcerea ori echivocul, jumătăţile de adevăr mărturisite de rude şi prieteni – chiar şi azi, la 60 de ani de la fatidica zi din decembrie 1956 – ridică şi ele mari semne de întrebare. Ce ar fi putut fi lămurite, limpezite, de „balerina” de origine rusă, Maria Polevoi, pe care ar fi trebuit s-o însoţească la ea acasă în acea noapte. O escapadă amoroasă despre care bărbatul abia ieşit din adolescenţă – ce nutrea un mare respect pentru părinţii săi – îşi ruga prietenii veniţi la spital să nu vorbească, ruşinat că se iubea cu o femeie apropiată de vîrsta mamei lui. Maria se va sinucide după cîţiva ani în garsoniera ei. Se spune că ar fi trimis, în prealabil, o scrisoare-mărturisitoare poetului Gheorghe Tomozei, coleg şi prieten cu Labiş. Dar Tomozei – azi decedat – a ales şi el tăcerea. În tot acest hăţiş de secretomanie, o singură certitudine: eterna, istorica tendinţă a  românilor (a celor aflaţi momentan la Putere, ori a colegilor mai puţin talentaţi?) de a-şi marginaliza ori ucide valorile. Eminescu ar fi doar unul dintre exemplele elocvente.

 

 

 

Fiţi sociabili!