Mînia proprietară

 Recent am participat, cu emoţie, împreună cu colegi silvicultori din toată ţara, la comemorarea – în zona Ilvelor – pădurarului Ieronim Oul. Federaţia Sindicatelor „Silva” a cinstit astfel memoria unuia dintre cei patru pădurari români ucişi în exerciţiul funcţiunii, apărînd pădurea de jivinele umane infestate de ideile unor politicieni, în anii primului deceniu post-decembrist. Era acea perioadă tulbure, dominată de promotorii obsesivi ai retrocedării „in integrum”. Urmarea? Peste 400.000 de hectare de păduri retrocedate pripit sînt distruse şi lipsite şi azi de pază, de un statut clar. Chiar dacă „mînia proprietară” – mai aprigă, mai devastatoare decît apusa „mînie proletară” – s-a mai domolit acum, trăim încă o epocă în care pădurea  ţării  e văzută ca o pradă jinduită, inclusiv la nivel transnaţional. Iar personalul silvic este supus unei campanii concertate de discreditare, care nu ne poate lăsa indiferenţi. În amintirea colegului nostru bistriţean recent comemorat şi ca un elogiu adus celor peste 600 de silvicultori agresaţi fizic, uneori grav, după 1990, adaug aici un  articol scris în 1997, inclus apoi în cartea mea „Zeul Arbore”. Azi, iată, efemerul şi prea vocalul deputat e aproape uitat, cu tot cu iţarii lui „naţionali” la care „asorta” pantofi de lac. Consecinţele grăbitei fărîmiţări a pădurii, anticipate în pamflet, continuă, însă, să ne afecteze.

NATURĂ MOARTĂ CU DEPUTAT

Plouă cald, văratec, în decembrie. Ninge cîinos, îngheţat în aprilie. După o ploaie zdravănă, de o zi, ca atîtea altele de la Geneză încoace, cel puţin un sat din România este izolat, zeci de hectare de teren inundate. După o ploaie de trei zile, undeva în cuprinsul patriei noastre dragi, un deal o ia la vale, cu case şi oameni cu tot. Ca şi firea românului, cumpenele naturii s-au strîmbat cu totul în aceste vremi de cumpănă. De Potop ne mai desparte un an, o lună, un capriciu meteorologic, o pădure rasă de pe faţa pămîntului. Natura României nu mai rabdă lăcomia, nechibzuinţa, furia pustiitoare a românului. Care se grăbeşte într-o veselie tragică, sinucigaşă, să rupă, să taie, să distrugă tot ce a mai rămas în picioare. Ziarele, tomurile de rapoarte ale experţilor arată clar că, la cîmpie, nisipurile mobilizate de tăierea sălbatică a pădurilor bat la porţile oraşelor, că la deal şi munte, pămîntul, spălat de prima ploaie, umple albiile rîurilor care ies ucigaşe din matcă. Citesc că, practic, nici unul din sutele de mii de noi proprietari de păduri ce şi-au distrus avuţia n-a întreprins încă actul de penitenţă, de prevedere, acela de a pune în loc cel puţin un copăcel. Dar la ce pot folosi unora din politicienii de azi ziarele sau cărţile? Eventual, ca piedestal pentru a ajunge mai lesne la borcanul cu miere al băncilor şi slujbelor bine plătite… Am un vis urît: se face că mă aflu pe unul din dealurile pustiite de arbori, de speranţe ale judeţului. Căţărat pe un imens panou electoral, uitat de vreme la marginea drumului, asemenea promisiunilor de bunăstare pentru noi şi siguranţă pentru copii noştri, înscrise colorat pe panoul de tablă, văd cum vine, condus prin văile Moldovei şi Soloneţului, recent despădurite de noii stăpîni de păduri, un val uriaş de apă. Pe moţul acestuia pluteşte trufaş un soi de vapor, o arcă populată – după algoritmul scorului electoral – de vieţuitoare politice. Pe punte, la prova, disting un Napoleon de provincie, un deputat rotofei şi gălăgios, gesticulînd larg şi aruncînd ceva spre oamenii speriaţi, urcaţi în vîrful puţinilor copaci uitaţi de secure. Cred că sînt colaci de salvare, dar mă înşel. Sînt manifeste electorale: „M-aţi votat, v-am dat pădurile, v-am adus, pe săturate, apă! Votaţi-mă, urmaţi-mă, ca să nu vă mai ia nimeni nămolul, pustiul şi sărăcia!”. Mă ţin cît pot de bine, mai strîns, de tabla afişului ce a început, deja, să ruginească şi îl recunosc pe agitatorul cu nume de domnitor moldovean (ori de fiară a pădurii?): e un prea celebru deputat ţărănist, promotorul grăbitei restituiri a pădurilor. Uite că şi istoria îşi bate joc de noi… Tizul său, voievodul, a rămas în istorie, chiar fără să şi-o propună, pentru că a ctitorit biserici şi a sprijinit cultura Moldovei. Contemporanul, legiuitorul ce invită la nerespectarea legii şi ordinii, vrea să intre în istorie ca unul care edifică pustiul, în numele unui populism îngust, fără perspectivă. Probabil că va izbîndi. Dacă poţi rămîne în istorie incendiind temple, de ce n-ai reuşi instigînd la distrugerea pădurilor deja fărîmiţate ale României?” (5 noiembrie 1997)

 

 

 

Fiţi sociabili!