Micul șmecher bucureștean

S-a scris mult – dar, de regulă, de către surse ostile personajului – despre faptul că, în puşcărie, bîlbîitul tînăr Ceaușescu ar fi fost „sclavul sexual” al lui Dej. Intuitiv, eu, unul, nu am „percutat” la această prea simplă explicație a simpatiei lui Dej față de tînărul Nicolae, e drept, mult complexat, deci – prin ricoșeu – și ambițios peste măsură.

Dej – explică, credibil, Dan Ciachir – era un muncitor specializat; aproape – sau mai degrabă – era chiar un bun tehnician în termenii de azi. După ce urmează clasele primare şi trei clase gimnaziale industriale este angajat în 1922 pe post de tehnician electrician la Atelierele Galaţi. Va fi transferat la Dej – toponim pe care îl va adăuga mai tîrziu numelui de familie – din cauza activităţii ilegale comuniste. Cei 11 ani în care va fi privat de libertate nu vor face din el un frustrat! Iată o „tărie” psihologică ce s-ar cere reevaluată și salutată: să stai 11 ani în pușcărie fără să o iei razna? Dimpotrivă, să-ți construiești, pas cu pas, supraviețuirea, revenirea. Revanșa! Una totală, cu examen absolvit cu lauri, chiar și în fața zeului total și sever, care era, în anii ’45-’50, Stalin! A rezistat psihologic în pușcărie. Iubea viaţa.

De aceea, cît priveşte alegaţia că în vremea detenţiei Ceauşescu ar fi fost „fetiţa” lui Dej, aceasta este o minciună spulberată de istorici. Doamna Lavinia Betea, în volumul „Poveşti din Cartierul Primăverii”, arăta că Nicolae Ceauşescu a fost „fetiţa” altui deţinut, a lui Şmil Marcovici, în vreme ce Gheorghiu-Dej, ca bărbat, detesta plăcerile „dosnice”, prevenindu-i pe deţinuţii mai tineri să nu recurgă la ele „întrucît se vor căi amarnic!”. Amintiţi-vă că Dej se căsătorise de tînăr, el avînd doi copii, două fete. Ulterior, cînd el a fost arestat şi închis, soţia s-a despărţit de el. Este mai credibil că „promovarea bîlbîitului” nu are legătură, neapărat, cu invocatele relații homosexuale dintre Ceaușescu și Dej. Pur și simplu, Dej l-a preferat ca un succesor posibil pe Nicu datorită aparentei naivități și „fidelității” lui, în ideea că poți mai lesne conduce un tînăr mai prostuț decît pe unul care gîndește! E absolut simetric – cred eu – cu simpatia unui Stalin pentru ucraineanul Hrușciov! Pe care atunci cînd era alcoolizat îl punea, ironic și suveran, să-i danseze „Gopakul” (dansul tradițional ucrainean). Hrușciov se conforma, dar și acumula (cum avea să și scrie în memoriile sale): răzbunare, orgoliu, durere! Și i-a „tras-o” tătucului lui, Stalin, cu asupră de măsură! Identic este raportul intim între Ceaușescu și Dej. Vreau să zic că nu are nici o relevanță dacă Nicu și Gheorghe or fi avut raporturi fizice contra naturii.

E clar că junele Nicolae s-a simțit umilit, dominat – și nu musai intim, sexual – de tovarăşul Ghiță. Și – complexat ca orice analfabet parvenit – nu a uitat „să i-o plătească” după moarte binefăcătorului său. Iată și o mărturie colaterală, dar, cred eu, importantă: în memoriile lui Dobrânin – cel mai longeviv și competent ambasador sovietic la Washington – apare următorul pasaj: după „tifla” trasă de Ceaușescu rușilor, prin refuzul de a se alătura trupelor comuniste ce invadaseră, în 1969, Cehoslovacia, erau de bun gust în cercurile puterii de la Kremlin tot soiul de glumițe și ironii la adresa lui Ceaușescu, „fiul rătăcit”. Ca să-i fie pe plac unui Brejnev ajuns la butoane – evident și pe drept cuvînt, supărat foc pe „rebelul de la București” -, un vechi secretar de partid îi explică secretarului general al P.C.U.S. cum a fost cu „hoțul de buzunare” (!?) Ceaușescu. Vezi Doamne, cel băgat special în pușcărie de către KGB, numai și numai pentru a lua legătura cu Dej, deja încarcerat. Și pentru a-i da acestuia (lui Dej) bani pentru evadare. După un moment de gîndire, Brejnev ar fi spus: da, o fi sau n-o fi fost așa cum zici tu, tovarășe, dar vedeți că azi ne lovim taman de el, de „micul șmecher bucureștean”! Un adevăr este incontestabil și dovedit de stenogramele întîlnirilor Ceaușescu-Brejnev de după „criza cehoslovacă” din 1969: rusul încearcă de multe ori să-l ia „cu vorba bună” pe rebelul român. Inclusiv făcîndu-i confesiuni intime despre stresul în care trăiește zilnic, generator de insomnii și boală. Iar Ceaușescu – încă aflat, după 1969, în grațiile Occidentului – se comportă țanțoș, ca o domnișoară năzuroasă, care pețită – vorba poetului – „mai nu vrea, mai se lasă”. Cu condiționări ferme, nicidecum „de amorul artei”.

Final: adevărata istorie a relațiilor româno-sovietice așteaptă, încă, să fie scrisă cu sinceritate, onestitate și nepărtinire.

 

 

Fiţi sociabili!