Meditaţii cu nuiaua

Nu doar lumpen-proletariatul e plin de zevzeci şi nătărăi. Nu doar lumea săracă şi incultă e blamabilă sub aspectul lipsei de judecată. Mocofani întîlnim şi în sferele înalte ale culturii, artei, în lumea plină de fiţe a vedetelor, în sportul de performanţă şi mai ales în politică. Pentru că asta din urmă ne place cel mai tare, vom oferi cititorilor spre consum mai multe exemple despre care, din start, nu garantăm că sînt deplin digerabile. Începem cu premierul japonez Shinzo Abe. Băiatul ăsta e totuşi de admirat. El se supune în mod voluntar unor lovituri cu nuiaua înainte de a lua decizii importante. Pentru un european această manieră de a pregăti un act decizional poate părea cel puţin bizară dacă nu chiar oleacă demnă de domeniul psihiatriei. Chestia e că asiaticii funcţionează după alte paradigme axiologice decît noi, europenii, care ne credem, vorba lui Camus, deştepţii lumii. După cum relatează un călugăr, premierul japonez „practică într-un templu această formă de meditaţie care îl ajută să atingă stadiul Zen şi să înfrunte cu seninătate toate provocările”. În plus, domnul Abe „nu scoate nici un sunet atunci cînd este lovit”. Adevărul e că mulţi papagali din politica mondială ar trebui să ia exemplu de la premierul japonez. Cu siguranţă că lumea ar arăta mai bine, ar fi mai calmă şi mai echilibrată, adică ar atinge un minim stadiu Zen de meditaţie. Neîntîmplîndu-se acest lucru, ne trezim aproape zilnic cu iniţiative politice tembele, cu indivizi care bat cîmpii, cu netoţi care iau decizii care afectează negativ milioane de destine umane sau, pur şi simplu, cu bastarzi ramoliţi pe care istoria ar trebui să-i trimită la tomberon.

Începem cu un caz clinic, acela al preşedintelui venezuelan Nicolas Maduro, care, departe de a se apropia de stadiul Zen, declară: „Am decis să creez postul de vice-ministru şi, în onoarea comandantului Hugo Chavez şi a lui Simon Bolivar, a primit denumirea de vice-ministru pentru suprema fericire socială a poporului venezuelan”. Bineînţeles că toată lumea l-a luat la mişto, dar, nefiind totuşi vorba de o glumă a lui Maduro, gestul a fost taxat şi cu duritate. Un locuitor din Caracas i-a atras atenţia preşedintelui că „fericirea supremă e acea fericire galopantă pe care o simţi cînd mergi la piaţă şi nu găseşti lapte”. Păi, n-ar merita Maduro ăsta nişte jordii la dos pentru văzduhismul cu care conduce ţara? Ba bine că nu. Măcar pentru a vedea şi el cum e atunci cînd atingi stadiul Zen de meditaţie. Îndeobşte oamenii simpli, atunci cînd vor să se afle în treabă, trîntesc cu seninătate cîte o tîmpenie de-i lasă pe toţi muţi. Asta n-ar fi mare chichi, pentru că turma ignobilă îşi digeră fără grimase propriile inepţii. Problema devine serioasă şi produce implicaţii în mentalul social atunci cînd „cugetările” vin din mediul cuvîntătoarelor politice. Cînd îl auzi pe Charles de Gaulle scăpînd din colivia gîndirii sale cazone o porumbiţă de genul „China e o ţară mare locuită de mulţi chinezi”, aproape că-ţi piere tot respectul pentru genialitate poporului francez. Dacă era bătut la pălmuţă cu nuieluşa atunci cînd trebuia, domnul de Gaulles ar fi atins momentul Zen de meditaţie şi n-ar mai fi bătut cîmpii aiurea. În lumea înaltă a politicii, năuceala nu-i prezentă doar prin vorbe, ci şi prin gesturi. Serviţi de-aici gestică mondialistă. La o întîlnire pregătitoare pentru conferinţa de pace privind Siria, secretarul american de stat John Kerry i-a făcut cadou omologului său rus Serghei Lavrov doi cartofi. Siria arde şi ăştia-şi livrează barabule. Dacă ar fi fost vorba de doi cartofi fierbinţi, atunci poate că l-am fi bănuit pe domnul Kerry că ar face ruşilor oarece aluzii diplomatice, dar aşa gestul său nu denotă decît nerozie şi încalcă normele diplomatice de conduită. În plus, gestul lezează şi memoria victimelor din războiul fratricid sirian, trimiţîndu-l în derizoriu şi în miştocăreală de maidan. Ce nuieluşe ar fi meritat şi americanul ăsta! Dacă tot sîntem la cadouri aiurea, iote şi o năzdrăvănie de la Vatican. Un şef de la celebra companie Daimler aflat în vizită la părintele pontif i-a făcut cadou acestuia o bicicletă. Papa-i tare de tot. El a primit de la compania Harley Davidson „două motoare şi o geacă de piele”. Bine că oficialilor români care au fost pe la Vatican nu le-a venit ideea de a-l cadorisi pe Sfîntul Părinte cu vreo bicicletă Tohan, dintr-aia pe care dacă încerci s-o asamblezi ba îţi iese cuptor cu microunde, ba puşcă automată Kalaşnikov, şi, rareori, chiar o bicicletă Tohan. Sfîntul Părintele ar trebui să fie mai precaut cu invitaţii săi, nu de alta, dar dacă primeşte, spre exemplu, o delegaţie de la Victoria’s Secret, s-ar putea trezi cu cine ştie ce cadoriseală constînd în sutiene, bikini ori calendare cu dame deşucheate la capitolul înţolire. Mai greu merge cu rusnacii atunci cînd vine vorba de implementat meditaţia Zen. Ia uite ce păsărică belicoasă ieşi pe gura vicepremierului Dmitri Rogozin: „Nu vom ezita în anumite situaţii să ne protejăm cu arma nucleară” şi „această eventualitate constituie principalul factor de disuasiune faţă de provocările şi agresiunile care vizează Federaţia Rusă”. Asta zice vicepremierul Rogozin, în timp ce Moscova, prin vocea lui Vladimir Putin, se aşteaptă „la o cooperare mai semnificativă şi reciproc avantajoasă cu România”. Rusnacii ăştia mănîncă un rahat cu prune la fel de mare ca şi Maica Rossia. În timp ce Kremlinul instalează baterii de rachete la graniţele UE, Moscova doreşte „cooperare mai semnificativă şi reciproc avantajoasă” cu Bucureştiul. Să aştepte mult şi bine, aşa cum şi noi am aşteptat să primim înapoi Tezaurul şi teritoriile luate de Armata Roşie. Şi Putin, şi Rogozin ar merita nişte nuiele la curul gol pentru făţărnicia de care dau dovadă. Cel mai bun de bătut cu nuiaua e, însă, deputatul rus Roman Hudiakov, care declară cu cinismă seninătate că prezenţa militară rusă în Transnistria trebuie sporită deoarece „România se pronunţă în mod constant în favoarea unirii cu Republica Moldova”. Acest lucru nu e posibil fără soluţionarea crizei transnistrene, „unde locuiesc peste 200.000 de ruşi”, boceşte mujicul ăsta parlamentar. Alo, tovarăşe Hudiakov, băi, neam de votcă băută în exces, păi, cine mama ciumei i-a adus pe cei 200.000 de rusnaci în Transnistria?! Ce caută ei în ţara basarabilor? Dar, ce să le mai ceri meditaţie Zen unor mujici îmbibaţi de trascău? Vorba lui Al Gore, fostul vicepreşedinte al SUA şi laureat al Premiului Nobel: „Zebra nu-şi schimbă petele niciodată”. Trecînd peste faptul că domnul Gore n-a aflat că zebra are dungi, şi nu pete, putem să spunem că rusnacii seamănă niţel cu zebrelele. Ei nu-şi vor schimba niciodată atitudinea şi năravurile hegemonice. Altul care merită nuiele zdravene e unul dintre doctrinarii de frunte ai Noii Ordini Mondiale, domnul bilderberg Henry Kissinger. Unchiaşul ăsta decrepit spune că pentru instaurarea unui guvern mondial cel mai potrivit ar fi „stilul Mao”. Domnul Kissinger a fost elevul sîrguincios a lui David Rockefeller, cel care a inventat şi condus de altfel Clubul Bilderberg. Acest David zicea cu cinism prin anii ’70: „Indiferent cît a costat revoluţia chineză (de care el este fascinat), ea a fost eficientă în a produce o administraţie dedicată şi o societate de înaltă moralitate”. Cum mama ciumei poţi fi fascinat de un experiment (revoluţia maoistă) care a lăsat în urmă 30 de milioane de morţi şi care, dragă Doamne, a obţinut nici mai mult nici mai puţin decît „o administraţie dedicată”? Şi ca să ne lase şi mai mască, neicuşorul David mai vine cu o precizare: „Experimentul social al Chinei lui Mao este unul dintre cele mai de succes din istoria omenirii”. Dacă-i pe aşa, nu ne rămîne decît să-i reînviem pe Hitler şi Stalin, şi, împreună cu Mao şi bilderbergii, să instaurăm o administraţie mondială „dedicată”. Or muri vreo cîteva zeci de milioane de oameni pentru asta. Vorba unui bilderberg: „La scară mondială, chiar nu mai contează cît costă stilul Mao”. În afară de repulsia mea totală faţă de asemenea afectivităţi legate de „stilul Mao”, le-aş recomanda „moşnegilor decrepiţi” (aşa-i numea cineva) de la Bilderberg să aibă grijă cu ruşii. Să aibă mare grijă, fiindcă pe ăştia dacă-i convingi că e loc pentru toţi sub soare, fix atunci li se năzare că vor toţi la umbră. C-aşa-s mujicii, sensibiloşi la insolaţie. Pe ăştia, nici dacă-i baţi un secol cu nuielele nu vor atinge vreo formă de meditaţie. Darămite din aia Zen.

 

 

Fiţi sociabili!