Martirii tăcuţi, frumoşi şi generoşi

În primăveri cu flori de măr,/ Am sîngerat luptînd pentru dreptate,/ Mi-am pus viaţa pentru adevăr/ Şi tinereţea pentru libertate”. (Dumitru Oniga)

Intenţionam să abordez o altă temă pentru acest număr al Jupânului. Dar, una după alta, două veşti negre, transmise nouă –  dum! dum! – la interval de cîteva ceasuri, vineri, 21 octombrie, de prietenul meu, publicistul Liviu Clement, m-au întristat profund. E vorba de moartea scriitorului, profesorului de sapienţă şi maestru în „terapia destinului”, Vasile Andru, suceveanul, muşeniţeanul nostru înţelept. Şi de dispariţia altui Om, domnul Dumitru Oniga. Observ că, azi, Coana cu Coasa s-a comportat cu aceşti oameni deosebiţi exact ca un soldat sovietic îmbătat de rachiu prădat, ce-şi uită degetul pe trăgaciul AKM-ului pus pe „foc automat”. Să-i fie ruşine eternei neruşinate! Pe Vasile Andru nu l-am cunoscut personal, dar i-am citit şi recitit cărţile de „îmbunătăţire de sine”. Mereu uimit cît de  firesc, de limpede (claritatea  mesajului e un apanaj al celor iniţiaţi, spălaţi de zgura groasă a banalităţii, prejudecăţii şi rutinei) Vasile Andru ne explica un adevăr cu rol de axiomă: fericirea şi  nefericirea – izvorul lor – se află în noi. Alegerea depinde numai de fiecare în parte, nicidecum de societate, de grijile şi orgoliile zilnice, de bani ori de funcţii. Am să citez din V.A. numai primul pasaj din capitolul „Filocalia ca instrument psihoterapeutic”: „Un filosof, uimit peste măsură de echilibrul mintal al isihaştilor, a întrebat pe unul dintre ei: „Ce aveţi voi, pustnicilor, iar nouă, filosofilor din „lume”, ne lipseşte ca să fim întregi!?” I s-a răspuns: „Noi avem linişte!””. Acum, un cuvînt de respect pentru Omul Dumitru Oniga, dar şi pentru alţi martiri ai acelei generaţii căreia răutatea vremurilor de la mijlocul secolului trecut i-a frînt aripile, abia deschise spre zbor. Minunaţi sînt aceşti seniori (eu i-aş asemăna cu marii arbori valoroşi, venerabili, cum sînt stejarii, nu cu plopii, sălciile cîmpiei sudiste, simbol vegetal al provizoriului şi mlădierii oportuniste) care ne dau, implicit, şi nu didactic, salutare lecţii de viaţă! Despre cel pe care un destin ostil şi aberant nu l-a înrăit, ci l-a îmbunătăţit, scrie frumos poetul Dan T. Gurtesch: „Dumnezeu să-l odihnească pe domnul prieten Dumitru Oniga, cel care a făcut puşcărie politică sub două regimuri. El a fost, practic, legionarul fără vină. Împuşcat din greşeală cînd era copil, pe vremea rebeliunii legionare, deşi nu avea nici o legătură cu Mişcarea, dar ajutat de legionari ulterior (i-au plătit aceştia spitalizarea), a fost arestat pe vremea regimului Antonescu şi eliberat ulterior. După venirea comuniştilor la putere, a fost arestat din nou pe acelaşi motiv şi, de data asta, a făcut ani grei de temniţă. Poeziile sale, adunate în mai multe volume, sînt mărturia suferinţelor sale”. Aceşti oameni au fost umiliţi, îngenunchiaţi, dar niciodată învinşi. Ce noroc că mai avem între noi, din această rară spiţă, aceste modele vii, precum d-na Tiţiana Vlad Guga ori dl. Radu Bercea! Oameni excepţionali din acea generaţie a suferinţei şi înnobilării prin graţia iertării – cum minunat remarca Mihaela Siminiceanu (suceveanca noastră trăitoare la Botoşani) – din care, iată, rămîn printre noi, pe pămînt, tot mai puţini. E trist şi pentru că eu nu văd în preajmă, nu am nădejde că aceşti exemplari Apostoli ai regăsirii de sine prin suferinţă şi iertare să mai existe, ca tip uman, să supravieţuiască, printre generaţiile de azi, ca exemple superbe de discreţie şi eleganţă. „Umbre”, cartea de memorii a domnului Oniga, mi-a rămas, la căpătîi, ca un fel de „manual de supravieţuire cotidiană”, pe care îl redeschid ori de cîte ori mă simt încovoiat de răutatea zilei, de micimea unor semeni. Pentru a realiza, ca o terapie, cît de mult, de lesne, de pripit sîntem tentaţi noi, cei de azi, să ne plîngem de milă la orice supărare ori piedică, în comparaţie cu dimensiunea adevăratei suferinţe a unor asemenea martiri tăcuţi, frumoşi şi generoşi.

 

 

Fiţi sociabili!