Mariana Marin, o poetă majoră a literaturii române

În acest număr al săptămînalului Jupânu’ vă voi supune atenției o poetă pe care o prețuiesc foarte mult. Prin urmare, v-o recomand cu toată încrederea.

Mariana Marin îşi concepe actul poetic circumscriindu-l unui cadru existenţial. Implicarea totală în ceea ce înseamnă construirea textului, o luciditate dură, tăioasă, care elimină din start orice posibilitate de a te scălda în ape călduţe, o tensiune demnă doar de acea poezie care se scrie cu sînge – sînt indicii ale unui discurs marcat de vitalitate, demistificator. Nu întîmplător Radu Vancu afirmă tranşant că: „Supratema poeziei Marianei Marin este adevărul”. Mai mult, susţine acesta, modul în care ea înţelege adevărul poetic o apropie de Kierkegaard, „e convinsă, la fel ca şi filosoful danez, că experienţa estetică e valorizată abia prin sinteza ei cu cea etică (fără, însă, să se pună în discuţie şi natura religioasă a sintezei)”. 

Rămînînd „cu o uimitoare consecvenţă şi cu o încrîncenare sufocantă într-un spaţiu al delimitărilor etice, unde <cucerirea de sine> recurge la confesiunea denunţătoare şi la nemiloasa autoscopie” (Eugen Negrici), poeta înfruntă vremurile, spunînd lucrurilor pe nume: „Da, cît de grea crucea,/ ce fel de munte şi-acesta,/ cîtă prostime în jur, gură-cască,/ urechi de măgar, nesimţire,/ cît nenoroc. (Amintiri despre vremea cînd eram din carton. Golgota)”. Într-un alt poem, utilizînd aceeaşi notaţie directă, va mărturisi: „Te uiţi într-o bună zi prostit/ la propria ta viaţă./ îi mai retuşezi o mînă,/ îi mai aşezi o grimasă/ sub aşternuturi de care nimeni nu ştie./ îi mai torni un ghinion în pahar./ Luciditatea n-ar trebui să ne apuce aşa,/ în văzul chior al lumii./ Ar trebui să fim mai atenţi/ cu scheletul nostru secret,/ să păcălim realitatea cu muşchi de atlet dopat/ care ne cîntă zilnic prohodul.” (Zece mii de spînzurători).

De la volumul de debut, Un război de o sută de ani, şi pînă la ultimul, Zestrea de aur, autoarea şi-a păstrat tonul grav, o anume angajare existenţială tragică şi un fel concret de a comunica, o deschidere aparte către cititor. Împreună cu acesta înaintînd în text pînă la iniţierea „în verbul incandescent”. În acest sens, citabil în întregime este poemul Calea de acces: „Nu există eveniment al vieţii/ fără expresie./ Iniţierea în teluricul gros,/ în rîsul aproape de moarte,/ în apele limpezi ce ne purifică/ mai apoi sufletele./ Iniţierea în experimentul social,/ asumarea lui în trecerea de partea adevărului/ şi a celui slab./ Iniţierea în verbul incandescent/ şi el, verbul, purificîndu-ne şi mai apoi/ trecerea anilor, neputinţa şi bîlbîiala,/ simpla corvoadă de a fi./ Nimic întîmplător, Doamne, în cămările tale/ pînă la a pricepe aerul în care pulsăm îndesindu-l./ Nimic fără expresie.”.   

„Ghilotina”, cuvînt întîlnit în mai multe poeme de-ale sale, devine în scriitura Marianei Marin instrument al literaturii, obiect psihic, fără de care, afirmă Marin Mincu, textuarea nu poate fi înfăptuită. Şi, într-adevăr, inclusiv în viaţa de zi cu zi, poeta şi-a pus capul sub ghilotină într-o vreme în care mulţi au adoptat poziţia struţului. Nimeni şi nimic nu au făcut-o să cedeze. Nici anchetele securităţii, nici miliţia. A continuat să scrie într-un mod cît se poate de personal, refuzînd clişeele şi menţinîndu-şi intact spiritul de frondă. Nora Iuga precizează că Mariana Marin trăia „cu tăişul la beregată”, ajungînd „un fel de vînat încolţit din toate părţile”.

„Asemănători” i-au fost Virgil Mazilescu şi Rolf Bossert. Tot Nora Iuga se referă şi la strînsa lor legătură: „Vorbesc despre Madi şi nu pot scăpa de imaginea lui Virgil. Amîndoi mi-au fost la fel de buni prieteni. Pe amîndoi i-am iubit la fel de mult. Parcă un blestem i-a unit în înaltul poeziei lor, în naivitate, în exaltare, în disperare, în pierzanie. Amîndoi au ştiut că vine curînd. Aveau se pare convorbiri dese cu moartea. Nu erau prea discreţi în privinţa asta. Îşi bîrfeau moartea. Făceau băşcălie de ea, dar cred că erau cumplit de înfricoşaţi şi nimeni nu putea să-i ajute. Poate există oameni în care Dumnezeu a pus toate darurile: geniu, frumuseţe, bunătate, curaj, loialitate şi cîte or mai fi. Pînă să-i fi cunoscut n-am ştiut că există şi un dar al autodistrugerii. Ei mi-au dezvăluit acest teribil secret. Dar cum scormonesc acum în mîzga asta a timpului şi dau, vrînd-nevrînd, peste o mulţime de mărunţişuri, aproape uitate, rătăcite prin cotloanele vieţilor noastre, îmi amintesc de un neamţ mic, grăsuţ, roşcovan, la care Madi a ţinut enorm şi, vai, le-a fost atît de asemănător. Şi el a primit la naştere, alături de geniu, darul autodistrugerii. dacă plecăm de aici cu destinaţie sigură – mă gîndesc la un eventual club al poeţilor morţi – şi acolo sîntem împărţiţi pe căprării, nu mi-o pot imagina pe Madi decît între Virgil şi Rolf, adică în spaţiul rezervat celor mai buni”.

Şi, da, fără doar şi poate, poezia Marianei Marin este „obiceiul acestui ciudat teritoriu al sinelui” (Mynheer), „antidotul” pe care îl caută pentru a putea merge mai departe: „Pe geamuri ploaia./ înăuntru felul în care/ ţi-a fost posedată conştiinţa./ Cauţi antidotul./ Te ridici cu o oarecare greutate din fotoliu/ şi te aşezi la masa de scris./ Ce bine că foşnetul creionului pe hîrtie/ nu poate fi ascultat,/ – dai să gîndeşti,/ dar în secunda următoare/ nu mai eşti atît de sigură./ Apeşi prin urmare mai energic cu creionul./ Aici, în spaţiul mărunt dintre pagina albă/ şi răsuflarea ta întunecată,/ în teritoriul cenuşiului/ unde viaţa e limpede – frază latină./ Aici, unde au căzut şi s-au ridicat/ atîtea imperii,/ unde instanţele se nasc odată cu acuzaţii,/ aici este patria ta./ Adică locul în care gîndeşti./ Limpede./ Coerent./ Intens./ Pe geamuri ploaia/ înăuntru singurul fel/ în care îţi poate fi posedată conştiinţa.” (Elegie). Se poate vorbi, aşadar, la Mariana Marin, despre o regăsire a echilibrului interior în „starea de poezie”.

Într-o realitate ostilă, nefastă, marcată de cumplitul aparat opresiv comunist şi mai tîrziu de vremuri tot atît de tulburi,  poeta va căuta liniştea: „Nu-i mai cer acestei lumi decît liniştea./ O fărîmă de cer./ Ceva care să ne facă mai buni […]” (Anul acesta cireşele). Obosise, visa la un spaţiu intermediar, „între rai şi iad”, dincolo de „băltoaca” vieţii de zi cu zi dintr-o Românie ajunsă la capătul puterilor: „Era un pui de realitate, ca şi noi./ Singur şi trist, şoptea printre lacrimi./ <Luaţi-mă şi pe mine între rai şi iad! Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit./ Nu-mi mai pot mînca nici măcar orezul cu lapte,/ nu mai are gust de atîtea gunoaie pisate,/ de atîtea cuvinte îngîmfate şi reci.>” (Orez cu lapte în Praterstrasse). Interogaţia lansată atunci, la sfîrşit de secol XX, era una amar-ironică, tragismul situaţiei de fapt comunicate fiind insurmontabil: „Şi astfel,/ cu fiecare zi mai adaugi şi tu ceva/ putreziciunii progresive/ în care se lăfăie un urlet îngheţat./ El – afli – / stă de acum încolo la baza/ oricăror simţuri./ Ce ne mai lipseşte, prieteni, ca să fim fericiţi?” (Puntea măgarilor, podul minciunilor).

Ca atare, poeta, împăcată cu sine, optează pentru o retorică a aşteptării, aflată sub semnul tanatic: „Iluzia cu dinţi sclipitori/ şi miros dulce de măr/ spînzurată de-a lungul epocilor/ de toate mărimile şi de toate culorile,/ vechea iluzie din războaiele mele./ Iluzia că am înaintat totuşi,/ că am supravieţuit nouă înşine uneori./ Iluzia lunecoasă printre degetele altora, nu ale noastre./ Iluzia că avem un suflet de aur,/ unul de-argint, unul de iarbă înaltă/ şi unul harnic şi în genunchi/ al modului de producţie asiatic./ Iluzia, moarte,/ că nu ţi-am clintit nici un fir de păr/ de-ar fi să ne afli/ şi de-ar fi şi ca tu să mori./ Golit de secunde şi pînă la sînge,/ Dumnezeu se întoarce pe partea cealaltă./ Aştept.” (O aştept şi nu este atît de înspăimîntătoare pe cît o credeam). Evident, moartea este o temă centrală în creaţia Marianei Marin. Spre exemplu, o referinţă concretă, printre multe altele, este şi acest fragment din poemul Ceea ce mi-a rămas: „încet pe linia vieţii,/ ceva rămîne şi ceva se desparte;/ norocul vine tîrziu/ şi în noapte:/ stelele sus, moartea aproape.”. E în aceste versuri o cadenţă fluidă, o modulaţie estetică a unui adevăr frust, care atinge acel „grad zero al stilului” de care vorbea Roland Barthes. 

Fără îndoială, în toată poezia Marianei Marin regăsim termenii fundamentali ai problematicii expresioniste, evadarea şi protestul, trataţi într-o manieră proprie, recognoscibilă, ceea ce dă substanţă, conţinut, unei fizionomii poetice distincte. Textele sale impun o radicalitate etică, o conştiinţă al cărei „ochi interior” „e terifiat de mişcarea anarhică a plasmei vitale, atacată de o boală secretă, care face ca existenţa să se convertească în agonie” (Octavian Soviany). În contextul literaturii de la noi, Mariana Marin este, cu siguranţă, o autoare de raftul întîi, o poetă majoră.    

Alexandru Ovidiu Vintilă

Redactor-șef al revistei „Bucovina literară” și președinte al SSB

Fiţi sociabili!