Marele jaf sovietic (I)

Am mai scris – în cuprinsul acestei rubrici, şi nu numai – despre jaful, distrugerile şi violenţele comise în Bucovina de trupele sovietice „eliberatoare” în cursul celor două prezenţe pustiitoare (mai rele decît incursiunile medievale ale tătarilor): cea de după ocuparea – temporară – din 1940 şi cea cu mult mai distrugătoare şi revanşardă din anii 1944-1945.

Asupra consecinţelor acestei din urmă „expediţii de jaf” ne luminează – cu acribie, talent şi competenţă – profesorul şi scriitorul sucevean Cătălin Huţu. Eu am descoperit recent excelenta lui carte („Bucovina – adevăruri trecute sub tăcere” – Institutul European, 2010) şi mă grăbesc să v-o recomand prin aceste – inevitabil – scurte rînduri (o puteţi procura încă de pe site-ul libris.ro).

Autorul împarte fenomenul analizat (şi documentat „beton”, pe cele patru foste judeţe „sud-bucovinene” postbelice, defalcat pe produse: cereale, animale, furaje, pagube diverse produse Fondului Bisericesc, etc.) în două perioade distincte: aprilie-decembrie 1944, caracterizată prin abuzurile sovieticilor în înaintarea lor spre Berlin, ignorînd total condiţiile Convenţiei de Armistiţiu, şi ianuarie-septembrie 1945, cînd prăzile furate – „fără chitanţă” – însuşite la întoarcerea lor victorioasă spre patrie au fost cu mult mai mari. Pentru început, cîteva lămuriri. Domnul Huţu calculează valoarea pagubelor produse în lei, respectivi în dolari, cursul din 1939 impus de sovietici fiind de 145 lei la un dolar. Cîteva exemple de preţuri ale vremii: cabaline = 144.000 lei/buc, bovine 90.000 lei, ovine 13.000 lei, un metru cub de lemn 2.300 lei (16$). Alt exemplu: subunităţi din cadrul Frontului 2 Ucrainean şi-au însuşit din custodia Fondului Bisericesc un autocamion marca „Dodge” model 1937, de aproximativ 2.000.000 lei, şi un autoturism marca „Ford” model 1928, în valoare de 1.000.000 lei, paguba ridicîndu-se la 3.000.000 lei (20.000 $). E doar o mică parte din pagubele produse bunurilor Fondului Bisericesc (zeci de clădiri, instalaţii şi poduri distruse, lemn, furaje, bunuri mobile, de inventar, fabrici de cherestea şi material rulant furate, etc.), totalizînd în cele 18 luni de ocupaţie peste 2 miliarde de lei (14 milioane de $). În realitate, distrugerile produse fără motiv bunurilor Fondului au egalat, probabil, furturile. Altfel spus, doar furturile raportate din averea Fondului reprezintă 5% din cuantumul despăgubirilor ce trebuiau plătite Uniunii Sovietice. Suma ce a rezultat din calcule este mare, dar în mod sigur pagubele suferite de Fondul Bisericesc de pe urma trecerii „tăvălugului roşu” au fost cu mult mai însemnate, este de părere dl. Huţu.

În timpul Primului Război Mondial, aproximativ 75 % dintre fabrici au fost distruse, dar după 1918 majoritatea au fost refăcute, ajungînd ca în 1934 să funcţioneze 56 de fabrici cu 140 de gatere, numărul muncitorilor ocupaţi în acest sector ridicîndu-se la 2.884. La acestea se mai adăugau unele stabilimente care produceau mobilă, uşi şi ferestre, cuie de lemn, parchete şi distileriile de lemn. Pe de altă parte, pierderile totale suferite de gospodăriile ţărăneşti din sudul Bucovinei şi judeţul Baia numai în intervalul aprilie 1944 – septembrie 1945 se ridică la peste 5,6 miliarde de lei (40 milioane de $), adică o optime din suma despăgubirilor de război impuse, ce se situa la 300 de milioane de dolari.

În realitate – după cum observă cu justeţe autorul – totalul acestor prădăciuni neoficiale este mult mai mare, deoarece multe abuzuri nu au fost reclamate de către românii păgubiţi fără măsură şi ruşine de ocupanţii estici. În acest sens – se precizează – relevante sînt informaţiile apărute în ziarul „Bursa” din martie 1945, care reliefau că România virase în contul plăţii reparaţiilor către Uniunea Sovietică pînă în februarie 1945 circa 203,8 milioane de dolari. Pe de altă parte, documentele cuprinse în „Hoover Archives” din Statele Unite arată că pînă la 30 iunie 1946, cînd se deschideau la Paris lucrările Conferinţei de Pace, România achitase în contul reparaţiilor de război echivalentul sumei de 1.352 miliarde de dolari, deci de aproape 4,5 ori mai mult decît se prevăzuse prin Convenţia de Armistiţiu din septembrie 1945.

Toate aceste abuzuri – privite cu excesivă îngăduinţă de membrii occidentali ai Comisiei Aliate de Control – au fost consecinţa unei mari nedreptăţi: deşi întoarcerea armelor de către români – soldată cu însemnate jertfe omeneşti – a dus la scurtarea războiului cu şase luni, învingătorii au luat hotărîrea de neacordare a statutului de cobeligeranţă ţării noastre. Împotriva acordării acestui statut au votat Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, România avînd voturi favorabile doar din partea Franţei, Cehoslovaciei, Ucrainei şi Belorusiei. Această hotărîre era împotriva realităţilor de pe front. Italiei i-a fost acordat acest statut la doar două luni după semnarea Armistiţiului, cu toate că a participat la eforturile de război ale Aliaţilor cu doar şase divizii. Prin comparaţie, încheierea războiului pe continentul european a găsit România în tabăra Naţiunilor Unite, avînd angajate efective militare care se cifrau la 538.536 de militari, efective ce o plasau pe locul patru între Aliaţi, după armatele Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi Marii Britanii. Jertfele umane înregistrate de partea română pe fronturile celui de-al doilea război mondial se pot traduce în cifre astfel: 92.620 de morţi, 333.966 de răniţi şi bolnavi, 367.976 de dispăruţi şi prizonieri, dintre care cei mai mulţi se aflau în custodia Uniunii Sovietice.

Vom continua în ediţia viitoare demascarea jafului sovietic din Bucovina anilor 1944-1945.

 

 

 

 

Fiţi sociabili!