Mai există blues?

Ray CharlesÎn numărul de săptămîna trecută v-am relatat cîte ceva despre concertul susţinut la Suceava, la Talciocul Cultural, de doi americani, Ryan Donohue şi Bill Barrett, interpreţi de blues. Cel puţin, asta scria pe afiş. După ce i-am văzut joi, la Talcioc, am mers şi sîmbătă la Fălticeni, unde tot ei au cîntat la clubul Thales, loc pe unde au trecut de-a lungul anilor nenumărate nume importante, inclusiv Nightlosers (de nenumărate ori) de la noi ori Lance Lopez, fenomenul texan, un uluitor chitarist. Alături de cei doi, şi la Fălticeni a fost prezent Clay Windham, cu care sînt prieten încă de la Festivalul de Blues din iunie. Profitînd de atmosfera pe deplin intimă (eram 19 cu toţii, 22 cu tot cu artiştii!) am putut sta de vorbă pe îndelete cu cei trei intelectuali americani despre un milion de chestii, cele mai multe legate, evident, de muzică. Întrebîndu-i de ce mint că-s interpreţi de blues, în timp ce abordează tot soiul de alte genuri (de la gospel la cajoon – varianta americană pentru „cajun” – ori de la soul la psychedelic), replica lor a venit de fapt pe scenă: au cîntat şi o piesă de cool jazz, compoziţie proprie, bazată pe un studiu simfonic, compoziţie de-a unui „elev” de-al lui Bela Bartok, pe care l-au prelucrat şi căruia i-au adăugat nişte versuri absolut încîntătoare. Mai tîrziu, am căzut de acord cu toţii că sub umbrela asta enormă numită „blues” este loc practic pentru orice, fapt dovedit de marile festivaluri de blues unde se poate asculta orice gen de muzică. Şi la fel stau lucrurile şi cu festivalurile de jazz, unde blues-ul este la el acasă. E blues ce face Stevie Wonder?, m-a întrebat Clay. Mda, poate fi considerat blues. E foarte diferit de Ray Charles? Nu, nu foarte. Iar Ray e blues pur, aşa-i? Da. Concluzia lor: nu, blues ca Robert Johnson nu mai cîntă nimeni în ziua de azi. Dar blues-ul e în tot ce-i muzică.

 

 

Fiţi sociabili!