Mai e mult de văzut şi de ascultat. Cînd?

 Alexandru AndrieşDacă ar fi să analizez cele întîmplate în sfertul de secol de cînd am scăpat de cretina cenzură comunistă, prin care analfabeţi „devotaţi cauzei” făceau legea în cultură în general, şi în muzică în special, ar trebui să ne bucurăm că au ajuns şi pe la noi nume importante din Muzica lumii: Stones, Clapton, Dylan, AC/DC, Santana, ZZ Top, Jethro Tull, Page & Plant, John McLaughlin, Ozzy şi încă mulţi alţii. Pe toţi cei enumeraţi i-am văzut şi i-am ascultat. Aş zice că din cei 25 de ani de libertate muzicală, cei mai buni au fost 2007 şi 2010. Pentru mine şi pentru cei mai mulţi dintre iubitorii pop-rock-ului clasic. Simt nevoia acum, în 2015, să atrag atenţia asupra unui fenomen dureros, pe deplin comparabil cu cenzura comunistă, dar parcă şi mai dăunător şi mai periculos pe termen lung: acela că în România muzica a încăput pe mîna/urechea/imbecilitatea unor neisprăviţi inculţi, fără minimum de cunoştinţe în domeniu. A devenit disc-jockey orice tîmpit care e prieten cu patronul postului de radio X. Ca atare, „bagă” pe post orice anomalie, în timp ce adevăraţii muzicieni, de felul celor enumeraţi mai sus (din care sînt cîteva sute, poate chiar mii, încă în viaţă) pentru aceşti idioţi pur şi simplu nu există. S-a ajuns astfel ca un tronson enorm din populaţia tînără, predispusă natural la ascultat muzică, să nici nu fi auzit vreodată de ei, dar să-i mai fi şi ascultat!? S-a ajuns astfel ca în locul cenzurii care o interzicea (dar pe ascuns era ascultată şi apreciată), în condiţii de libertate deplină aceeaşi muzică să fie absolut necunoscută! Mai mult, nici din muzica românească (nu vorbesc despre clasicii dispăruţi, ca Sfinx, Mondial, Cromatic) cei tineri habar n-au cine-s Ada Milea, Alexandru Andrieş ori Nightlosers. Nu ştiu ce e de făcut, dar efectele se văd fără efort: ne imbecilizăm constant, permanent, om cu om, dar şi ca naţie. Păcat, meritam o altfel de libertate.

 

 
 
Fiţi sociabili!