Măgarii demiurgi

Pentru că de data asta va fi vorba despre narcisişti, începem cu ghilimele. Deci, „sînt un mare primar. Sînt un creştin remarcabil. Sînt un om inteligent. Sînt un tip profund educat. Sînt un om umil”. Exceptînd chestia cu „om inteligent şi profund educat”, a-i zice că-i vorba despre primarul Marean Evanghelie, ăla care este. Nu, fraţi, surori şi dragi meseni, citatul nu aparţine nici lui Vanghelie, nici lui Pandele, bona deputatei de la Antena 3, Gabi Firea, şi nici măcar umilului ex-deputat şi actualmente proaspăt pîrnăiaş, livrat de draga Direcţie Anticorupţie către ocna de la Jilava în semn de preţuire din partea imaculatei clase politice geto-dace. Nu, dragi meseni, citatul nu-i de pe malurile Dîmboviţei, ci aparţine unui tip care se numeşte Maricin Barry, fost primar al municipiului Washington, SUA, care este. Deci, bipezi cuvîntători ce sînteţi să vă intre minţile în cap. Narcisismul nu s-a născut în România. Primarul municipiului Washington nu-i singurul politician care se sparge în maioneză. Hai să facem o tură mondială ca să vedem ce autoadulaţi ne conduc. Iote, Silvio Berlusconi, macaronarul excentric şi cu o pronunţată insuficienţă sexuală, a declarat nonşalant despre sine că este „cel mai bun lider politic din Europa şi din lume”. Pare a bate toate topurile narcisiste. Parcă şi Împuşcatu’ de la Tîrgovişte dăduse ordin pupincuriştilor săi ideologice să-l declara geniu al Carpaţiului, iar pe prostituata Păsărica, cea care făcea peronul în Gară la Titu, s-o intituleze „savantă de renume mondial”. Bine măcar că politrucilor de după ’90 nu le-a trecut prin cap să-l glorifice pe Ion Ilici Iliescu, omul ruşilor, ca pe un Apolodor din Olteniţa, că tot a frecat ăsta menta pe la Dunăre. Narcisismul individului e prea vomitiv pentru a mai merita să fie descris. Aşadar, dragi meseni să mergem mai departe cu politicienii suferinzi de boala adoraţiei de sine. De exemplu, Bush jr. (care pe româneşte înseamnă tufiş) se credea atît de important şi de capabil încît se minuna singur de valoarea lui. „E uluitor, perora uncheşul tufiş, că am cîştigat. Am concurat împotriva păcii, a prosperităţii şi a asumării de răspundere”. Lasă, băieţică, nu fi trist. America nu-i singura ţară de pe lume unde preşedinţilor li se întîmplă chestii dintr-astea. Şi Putin a candidat împotriva păcii, prosperităţii şi a asumării răspunderii, şi iote că-i acum la „n”-sprezecelea mandat. Faptul că puterea strică la bibilică e demonstrat şi prin aceea că unii ajunşi în fruntea gloatei încep să se creadă divini. Acelaşi domn Tufiş mai rage o perlă de se crucesc îngerii pe catapetesme. Zice făţălia asta botanică despre sinele său: „Trag nădejde că Dumnezeu vorbeşte prin mine. Fără asta, n-aş putea să-mi fac treaba”. Hai, nu zău! Ştiam că Sfîntul Petru e purtătorul de cuvînt al Raiului, că prin el vorbeşte Dumnezeu, dar uite că tataia Tufiş i-a luat locul. Şi acum, sărim peste balta Atlantic, de la yankei la rusnaci. Aici, papaşa Putin o trînteşte mai ceva decît amicul Bush. Zice polcovnicul kaghebist: „Sînt un democrat pur şi absolut. Dar sînt singur. De la Mahatma Gandhi încoace n-a mai existat nimeni”. Da ce modest mai e şi ăsta! Bre Vladimire, „pur şi absolut” e numai trascăul de pufoaică numit votcă. În ce priveşte puritatea democratului din tine, despre asta se mai poate discuta. Pentru lămurirea ta proprie şi personală ai putea sta de vorbă cu fetele de la Pussycat Riot, alea de le-ai băgat la pîrnaie pentru că au fredonat într-o biserică moscovită un cîntecel împotriva lu’ matale. În plus, cred că tovarăşul Putin a confundat personajele şi l-a băgat la plesneală pe Mahatma Gandhi, cînd de fapt el se gîndea la tovarăşul Iosif Visarionovici Stalin. După experienţele prin care au trecut, ruşii cred şi acum că Gulagul sovietic a fost o formă democratică de reeducare. Atîta doar că „reeducaţii” repausau cel mai adesea înainte de a fi eliberaţi. În asta şi constă paradoxul slav. Conceptul de „democraţie dirijată” cu care Putin vrea să aburească lumea occidentală face parte din acelaşi etern meniu muscălesc de prosteală pe faţă. Ăstora, endemic, le repugnă valorile democratice şi tocmai de aia au găsit soluţia de a le mima. „Nu mi-ar plăcea să fiu lider politic în Rusia”, spunea fostul preşedinte american Richard Nixon. Cel care a încasat-o din cauza afacerii Watergate dădea şi explicaţia faptul că nu i-ar surîde să guverneze el la Moscova. Cică, „în Rusia nu ştii niciodată cînd ţi se ascultă convorbirile”. Hai că asta-i chiar tare! Dar, decît să scoatem ochii altora mai bine ne uităm mai întîi în propria ogradă. Iote ce adoraţie de sine fuma conu’ Ion I. Brătianu, marele fruntaş liberal: „Sper că am acelaşi destin ca şi al lui Salvador Dali, care a fost neînţeles la început, dar consacrat după aceea şi genializat la sfîrşitul vieţii. Cu atît mai mult cu cît această speranţă se concretizează pe zi ce trece”. Adînc grăit-a liberalul! În Românica, mai toţi ciumeţii politici îşi traforează imagini demiurgice. Vorba repausatului tăticuţ al primei Constituţii postdecembriste. Zicea Antonie Iorgovan, marele secretar de partid de la universitatea bucureşteană, trezit şi el peste noapte democrat mai pur şi mai absolut ca papaşa Putin: „La noi, în România, şefii de partide sînt ca vacile în India”. Dacă ar mai fi trăit, l-aş fi întrebat: da, ce ai bre Iorgovane cu vacile indiene, cu ce-s ele vinovate de le compari cu troglodiţii politichiei mioritice? Se vede clar că ăsta n-avea nici un respect pentru animale. Nevoia politicienilor de a-şi desena statui de supra-entităţi, de a apărea în faţa gloatelor ca fiinţe speciale şi care trebuie să fie tratate special denotă, o dată în plus, atît inconsistenţa sistemului, cît şi inconsistenţa morală şi intelectuală a actorilor ce compun piesa politică românească. Aceşti eroi trăiesc într-o pandemie manfişistă. Băieţii funcţionează după principiul lui Bush: „Nu mă interesează ce spun sondajele. Fac ceea ce cred eu că e greşit”. Cam aşa e de voalat şi filmul democraţiei mioritice. Ce pretenţii să avem în faţa lumii atîta vreme cît şeful Senatului e un chiulangiu, un trîntor şi un repetent notoriu, cît şefului Camerei Deputaţilor i-au trebuit opt ani ca să termine o amărîtă de facultate, iar premierul e un plagiator dovedit căruia „Justiţia” română i-a premiat lucrarea de doctorat cu calificativul NUP (neînceperea urmăririi penale)? E greu cu actul guvernării, nu zic nu, dar, vorba unui politician conservator britanic: „Elementul cheie al funcţiei de prim ministru este să ai urechile mari”. Cine îşi închipuie să britanicul se referea la elefanţi sau iepuri e un moftangiu. Iar cine n-a înţeles ce a vrut să spună britanicul şi mai ales la cine s-a referit el să se ducă la grădina zoologică sau să se uite la talk-show-urile care au inundat televiziunile dîmboviţene, talk-show-uri unde e plin, dragi meseni, de dintr-ăştia cu urechi mari. Şi care se cred cu toţii demiurgi.

 

 

Fiţi sociabili!