LUNA PLANTĂRII SPERANȚEI

Nu cred că aş fi putut găsi ceva mai potrivit pentru a marca finalul activităţilor de primăvară grupate sub genericul „Lunii plantării arborilor, 15 martie-15 aprilie”, decît aceste extrase din cîteva minunate poezii închinate pădurii, acestui fabulos tărîm, de către neuitatul nostru mălinar, Nicolae Labiş. Versuri, în parte, inedite, neştiute (pînă deunăzi, adică de la punerea lor circulaţie, în 2015, de către neobositul cercetător al acestei opere fascinante care este Nicolae Cârlan). Lucrările, munca în slujba codrului, pentru asigurarea perenităţii lui continuă, de fapt, tot anul. Dincolo, vreau să zic, de cadrul simbolic, pur educativ al Lunii Pădurii. Aşadar, tot permanente ar trebui, cred, să fie şi voinţa, eforturile noastre de a deveni mai buni, mai curaţi sufleteşte. Generoşi, cum mereu a fost, este şi va fi cu noi pădurea, cea mereu tăcută şi răbdătoare. Şi să fim buni şi drepţi nu doar în această perioadă de primenire a casei, grădinii şi sufletului nostru, inspirată de Sărbătorile Pascale. Opera extraordinară a „albatrosului ucis”, nemilos, la numai 21 de ani, „o vîrstă la care alţi creatori abia dacă-şi încep accesul spre desluşirea alfabetului creaţiei” (acelaşi N. Cârlan), are, drept axis-mundi, două repere: Pădurea şi Iubirea. Într-un cuvînt, Speranţa.

Încheiere. „Pămînt împădurit, ne revedem/ Din ce în ce mai rar lîngă izvoare,/ Dar spune-mi, nu îţi sînt la fel de dragi/ Sălbaticele păsări călătoare?// Peste străine aşezări lumeşti/ Duc cîte-un fulg de-al tău, un cînt din tine,/ Şi mor cu tine-n inimile lor/ Cînd le frîng zborul gloanţele haine.// Eu n-am să uit c-aici am rîs întîi,/ Că am strigat întîia-njurătură,/ Că am gustat din scorburi faguri dulci/ Ori gustul lacrimii sărate-n gură.// Stîngaci, iubind aici întîia oară,/ Ţi-am spus, cînd nu-i spusesem încă ei…/ Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi/ Întîii şovăielnici paşi ai mei.// Copiii cresc şi unii se despart/ De cei ce le-au dat viaţă din iubire./ Plecările din tine-n alte lumi/ Să nu le iei nicicînd drept despărţire.// Cînd eu greşesc ori mă stropesc noroaie,/ Mă chemi şi eu la tine vin tiptil/ Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri/ Mă faci din nou nevinovat copil.”

Adaos (inedită). „Pădurile îşi văluresc în jur/ Albastrele lor unde călătoare./ Şi-n aerul iernatic, dens şi pur/ Prind şoapte-aprinse împrejur să zboare:/ – Prietene, nu căuta scăpări/ Cu gînd că ispăşit-ai vina-n vină/ Şi nici nu-ţi asfinţi, sub tînguiri/ Prinosul ce ţi-l dărui… de lumină!/ Cîntarea care-ai fi putut s-o nalţi/ Au înălţat-o alţii, nu te doară,/ Ci alta mai tîrziu poţi înălţa-/ Dar adevăru-i că putea să moară./ Prietene, te du acum te-aştept/ Pe mai tîrziu cu alte veşti, de bine/ Să te-nvelesc în călduroase foi/ Ori în răşini străine pentru tine.”

Am renunţat (inedită). „Am renunţat la multe bucurii…/ N-am renunţat, ci mi-au alunecat din mînă,/ Şi-acum mă dor ca nişte frînte crengi,/ Ca golul uşii smulse din ţîţînă./ În faţa ta, pădure, stau mai nalt…/ Mai simplu”.

Gingăşii (inedită… un alt fel de „Moartea căprioarei”!): „Bătrînul vînător priveşte-n lungul ţevii/ Izvorul alb, prin noapte şi prin ştevii/ Cutremurînd un cer mărunt, pe undă/ În ghimpi de stea, de lună-albastră şi rotundă./ Bătrînul se gîndeşte că prin sat/ Au să se-apuce pruncii de furat/ De n-are cine să le-aducă de mîncare/ Jivină ce se-adapă din izvoare/ Cînd luna-n cumpeni nalte se petrece/ La ceas oprit de datini şi de lege”.

Sara de aramă (inedită!). „Vine sara de aramă/ Oamenii n-o iau în samă.// Vine sara de aramă,/ Frunza-n codru-nfiorînd/ Fibra brazilor mişcînd/ Parcă deget de fecioară/ Trunchiurile înfiorară(…)/ Mute, frunzele icnesc/ Verzi, cu purpură-n maramă,/ Arborii se-nalţă, cresc/ Şi se-ating în deal, în vale/ Trupuri roşii, trupuri goale.// Vine sara de aramă/ Turnînd raze în pîrîu/ Precum candela-ntr-o ramă,/ Cai zburdalnici, fără frîu/ Cai de apă, lungi şi clari/ Hurducaţi pe sub stejari.// Plînge frunza, tremurat/ Geamurile ard în sat.// Moare sara de aramă/ Oamenii n-o iau în samă”.

Soră, pădure. „Pe fagii cu scoarţa neagră sînt semnături adînci/ Cu zeci de ani în urmă topoare au muşcat/ Iniţiale simple ce amintesc o vreme/ De-un nume ori de-un altul de pe aici, din sat.// Văd seri cînd după ceasuri de dragoste-ndelungă/ Sub frunzele glumeţe, pe frunzele prea moi,/ Pecetluiau sărutul cu semnături în scoarţă/ Spre veci ca amintire îndrăgostiţii doi.”

 

 

 

 

Fiţi sociabili!