„Luceafărul” salvator

Scriam în numărul precedent despre datoria fiecăruia dintre noi, românii din „Ţară” de a face un cît de mărunt gest pentru basarabeni. Cum ar fi o mică donaţie de cărţi, ori – de ce nu? – „adoptarea”, sprijinirea cu ce poate fiecare a unui elev de liceu ori student aflat la şcoală aici, în Suceava. Între timp, m-am întîlnit – tot graţie lui Nicolae Dabija – cu o figură specială: omul care ştia pe de rost – spre deosebire de ai noştri „bacalaureaţi” de azi – nenumărate poezii şi tratate filosofice. Inclusiv capodopera eminesciană „Luceafărul”. Cea mai lungă – dar nu în asta îi stă valoarea! – poezie de dragoste din literatura universală. Şi care l-a salvat, practic, de la execuţie! Interesant e că omul iertat de moarte de Eminescu nu era, măcar, etnic român. „Era un nobil rus, refugiat din Rusia în Basarabia după 1918. Se numise Nikolai conte de Vitebsk. După ce a revenit, viu, din Siberia, din lagărul stalinist, el s-a căsătorit cu o româncă din Transnistria. Şi, ca să i se piardă numele, l-a preluat pe al ei – Nicolae Croitoru, aşa era trecut în acte. Dar lucrările literare le semna ca şi pînă la 1944: Nicu Stegaru”. Citez în continuare: „Îşi avea, el, burta toată numai cicatrice. L-am întrebat şi mi-a explicat: „- Dacă te puneau la carceră cu apă rece pe jos, desculţ, dezbrăcat, în frig şi întuneric, era ca şi cum te condamnau la moarte. Ieşeai de acolo scuipînd sînge. Şi atunci preluase, el, de la nişte japonezi modalitatea acestora de a se eschiva de la carceră: de cum era anunţat că e pedepsit cu zile de carceră, scotea din mîneca în care îl ţinea ascuns un vîrf de piatră ascuţită, sau o coadă de lingură, sau o bucată de sticlă pregătită şi şlefuită din timp şi-şi făcea „harachiri”. „Intestinele” i se revărsau pe dată afară, el le sprijinea cu palmele şi aştepta să fie dus la infirmerie, unde era cusut pe viu – nu era anestezic – şi tratat mai multe zile. Şi aşa scăpa de carceră. Prima dată a fost mai greu, ne povestea dînsul. Credea că moare. Pe urmă s-a obişnuit. Avea zeci de tăieturi una peste alta, pe toată burta. Acestea, ne zicea el, l-au salvat de la moarte”. Mie mi se pare groaznic, dragi cititori, să-ţi faci, repetat, un soi de „hara-kiri”? Teribil!

Sper să urmăriţi cu toleranţă şi înţelegere relatarea acestei uimitoare întîmplări. Îi vizez şi pe acei care se întreabă la ce e bună lectura? Îţi poate salva viaţa, ne-o arată povestea contelui de Vitebsk, devenit Nicu Stegaru (un soi de mentor discret al generaţiei de tineri scriitori moldoveni din anii 1960) , relatată de N. Dabija. E superbă! „Poetul Nicu Stegaru evadase din lagărul de la Norilsk şi a fost prins. Avem ordin să-l împuşcăm unde-l găsim, le-a spus comandantul camarazilor care îl însoţeau. Ei urmau să mai caute nişte fugari prin taiga, nu-l puteau lua cu ei, şi, ca să nu le fie povară, ordinul zicea să scape de el chiar în locul unde îl dibuiau. Şi atunci, Stegaru, auzind ce i se pregăteşte, a prins să recite „Luceafărul”, poemul lui Eminescu, pe care-l cunoştea, de la prima strofă la ultima, pe de rost. – Nu ştiu ce mi-a venit. Răsuna taigaua de „Cobori în jos luceafăr blînd…”, îmi povestea dînsul. Nici unul dintre soldaţi nu-i cunoştea limba, ca să ştie ce spune cel capturat. – Să-l lăsăm să-şi termine rugăciunea…, a propus unul dintre cei care ţineau degetul pe trăgaci. Ei credeau că basarabeanul nostru se roagă. La strofa „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut…” , deci cam la finalul „rugăciunii”, a dat peste ei un alt grup de soldaţi, care l-au preluat şi l-au însoţit până în lagăr, unde i s-au mai adăugat nişte ani pentru evadare. Iar cei care îl capturaseră s-au dus mai departe în căutare de alţi evadaţi. Aşa l-a scăpat „Luceafărul” pe bunul poet Nicu Stegaru de la moarte. – Dacă poemul eminescian era mai scurt, îmi spunea el, nu reuşeau „salvatorii” să ajungă pînă la mine.”

 P.S. Ca să vezi ce important, salvator, e să ţii minte, pe de rost, un poem de 98 de strofe! Dar cine mai face, azi, un asemenea efort mintal!? Deşi se vede că n-ar fi total inutil. Dacă, totuşi – Doamne-fereşte! – vin iarăşi ruşii peste noi? Citiţi Luceafărul! (Bunica mea, ţăranca Domnica Moroşan, din Pîrteşti, o femeie văduvă, ce a crescut singură şi a purtat şase copii la şcoală, îl recita, impecabil, ca şi „Doina” eminesciană). Toate aceste evocări – şi inevitabile comparaţii între generaţii – mă umplu, nu ştiu de ce, de o irepresibilă tristeţe. Să fiţi iubiţi! Şi citiţi-l mereu pe „bădiţa Mihai”!

 

Fiţi sociabili!