Liliana Agheorghicesei, preşedinta Federaţiei Femeilor de Afaceri

Liliana Agheorghicesei, preşedinta Federaţiei Femeilor de Afaceri

  • s-a născut pe 17.12.1958 în judeţul Botoşani;
  • tata – şef de post în comuna Copălău;
  • mama – asistentă medicală la spitalul din Botoşani;
  • voia să se facă soldat;
  • s-a făcut economistă.

Oana Şlemco: Ce voiaţi să vă faceţi cînd eraţi mică?

Liliana Agheorghicesei: Am fost un copil rebel, greu de strunit. Voiam să mă fac soldat, să apăr patria. Voiam să mă fac preşedinte, voiam să fiu conducător. Era o perioadă foarte frumoasă.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Am avut o copilărie interesantă. Pînă la vîrsta de şapte ani am avut doi părinţi iubitori. După care, eu şi sora mea am rămas cu tata. Părinţii au divorţat. Tatăl meu a fost îngerul nostru păzitor. Ne-a iubit, ne-a divinizat, ne-a format ca oameni. Cu siguranță, am fost un copil atipic. În primul rînd eram fată, dar de multe ori aveam preocupări specifice băieților. Și îi băteam. Doamne, ce satisfacție aveam cînd reușeam să fiu mai tare decît ei. Nu știam eu, atunci, ce e acela „feminism”, dar cred că așa începe. Prin urmare, nu prea mă mir că astăzi conduc o asociație a femeilor de afaceri. Ar fi fost culmea să fie altfel. Dar, să nu creadă cineva că mi-am dorit să fac ceea ce fac astăzi, nici nu aș fi știut să o spun în cuvinte. Pe atunci știam doar că trebuie să fiu în centrul tuturor lucrurilor, fie bine, fie rău. Dacă treaba se mișca, acest lucru se întîmpla și datorită mie. Și nu m-a plictisit nimeni, cum îi plictisesc părinții pe copii în ziua de azi, cu prea multe jucării. Poate că primeam ceva de Moș Crăciun, ceva util, ceva să-mi folosească, fiindcă nu dădea nimeni banii pe fleacuri. E adevărat că, după părerea mea, aveam parcă mai multe obligații decît drepturi. Iar dintre acele obligații, unele erau de preferat. De exemplu, îmi plăcea să mă duc cu vacile la păscut. Asta însemna că am scăpat de cărat lemne în casă, de măturat prin curte, de strîns buruiene pentru animale sau de mers la prășit, cînd am mai crescut. Iar a merge cu vaca pe islaz era o ocupație care avea și părți bune: în timp ce vita își vedea de iarba ei, noi mai jucam o oină, un fotbal sau puneam de „Țară, țară, vrem ostași!”. Nu știu dacă știți cum vine asta, dar era de-a dreptul fascinant, mai ales cînd veneau și verișorii mei, care acceptau să-i „înving în luptă”.

Aţi învăţat bine la şcoală?

Am învățat bine la școală, dar nu pentru că m-ar fi împins cineva, ci pur și simplu pentru că am putut și pentru că îmi plăcea competiția. Nici măcar nu aveam timp de teme. La cîtă treabă era pe lîngă casă trebuia să scriu după ce se însera. Și-apoi, mai era un lucru: dacă erai premiant, aveai dreptul să mergi în tabără, veneau cîteva bilete la nivel de școală. Sigur, contra cost. Nu prea am înțeles eu de ce nu am putut să merg pînă prin clasa a VI-a. Dar se pare că tata știa ce are pe lîngă casă și a așteptat să mă maturizez un pic. Nu s-a întîmplat. M-am dus acolo, în tabăra de la Răstolnița, și am vrut să le fac pe toate din prima zi, așa că am plecat să prind veverițe prin copaci. Cred că am făcut o mișcare greșită și am căzut. Doamne, ce scandal s-a iscat! Cineva a avut necazuri pentru că nu m-a supravegheat și chiar dacă nu am pățit mare lucru a trebuit să plătesc pentru asta și în restul vacanței am curățat cartofi. Vă puteți imagina că nu am mai „pupat” altă tabără.

Aveţi vreun regret?

Între regret și eșec am preferat întotdeauna să-mi asum varianta unui eșec. Sînt puternică, știu că pot să mă ridic dacă am căzut. Dar să regret că nu am făcut niște lucruri la timp sau că am ales o variantă nepotrivită, asta niciodată. Eu cred în destin și știu că nimic nu e întîmplător. Orice alegere pe care am făcut-o în viață s-a dovedit a fi o punte de legătură pentru încercările sau oportunitățile ulterioare.

Oana ŞLEMCO

Fiţi sociabili!