Legi ferme, nu diplome şi elogii ocazionale

Accidentul aviatic din Apuseni a promovat intens – din felurite raţiuni şi interese mediatice – o nouă „specie” de salvatori: pădurarii. O categorie neştiută, nerăsplătită pentru salutarele ei prestaţii obşteşti, cele nescrise în „fişa postului”. Oameni simpli, ignoraţi păgubos de cei care confiscă zilnic ecranele tv. Mulţime modestă, disciplinată şi anonimă, salvînd nu numai vieţii ori bunuri materiale, ci mai ales vechile virtuţi ale acestui popor, păstrate  în special de oamenii muntelui, ai pădurii: generozitatea, implicarea, solidaritatea, dezinteresul pentru mediatizarea unor fapte considerate de ei ca fireşti. Aşa cum relevă şi declaraţia simplă, de bun simţ a unuia dintre salvatori: „Noi mergem împreună să căutăm o vită rătăcită în pădure şi n-om fi mers pe munte ca să salvăm nişte oameni?”.

Mă bucură, firesc, această – fie ea şi ocazională – punere în lumină a unei misii asumate, unei vocaţii tradiţionale a slujitorilor pădurii: implicarea în viaţa şi problemele comunităţilor în care trăiesc. Fie că e vorba de incendii, inundaţii, alte calamităţi, fie de alte forme de caritate şi sprijin. Dar bucuria păleşte atunci cînd constat remanenţa – greu de înlăturat, ca orice clişeu – prejudecăţilor comune ce îi privesc pe oamenii pădurii. Şi se preface în tristeţe atunci cînd asemenea judecăţi generalizatoare, defăimătoare la adresa unui întreg corp profesional sînt promovate de persoane din cadrul unor instituţii implicate – direct ori indirect – în destinele pădurii româneşti. Iar asemenea campanii de denigrare (din neştiinţă, din interes, nu ştiu) sînt cu atît mai nocive cu cît (arată  Federaţia pentru Apărarea Pădurilor) ele urmăresc introducerea în noul Cod Silvic a unor prevederi profund nefavorabile nu numai corpului silvic, ci şi viitorului ecosistemului naţional fundamental, indiferent de proprietar. Se ignoră că în ultimii 20 de ani peste 700 de pădurari au suferit vătămări corporale grave, iar cinci dintre ei (între care tînărul pădurar sucevean Emil Şpac) au fost omorîţi de agresori, ori că peste 500.000 de hectare de păduri private (din care 400.000 distruse) sînt azi lipsite de pază, în ciuda soluţiilor salvatoare propuse de specialişti şi de unii parlamentari lucizi. Sigur, mai există între noi oameni care dezonorează uniforma verde. Şi tocmai, se ştie, asemenea indivizi sînt mai greu de eliminat din sistem.

Dar, nu aceasta e starea generală. Consider potrivit să ilustrez prea înrădăcinatul binom „prejudecată (clişeu) – realitate” cu un extras dintr-un eseu al meu, din 1999.

„Pădurarii? Nişte hoţi, nişte cheflii. Proşti gospodari, dar nărăviţi în a tăvăli mîndruţe focoase în iarba de la poale de codru. Aceasta ar fi părerea unora dintre politicienii de azi. Opinie cu atît mai radicală, mai ostilă, cu cît respectivele efemeride politice au fost mai des oaspeţi – de obicei, autoinvitaţi – ai oamenilor pădurii. Gazde care i-au aşezat la masă, lîngă izvor de munte. Izvor în care gazda a pus la răcit o sticlă de vin, la care purtătorul de trombon musafir omite de regulă să aducă măcar sticla de apă aferentă. Pădurarul? Păzitor, dar şi gestionar – aflat sub ameninţarea continuă a unor substanţiale plăţi pentru fiecare „cioată” făcută de hoţ neprins, dat automat afară pentru cîteva asemenea pagube – al unei averi jinduite, pe care n-o poţi închide cu un lacăt seara, după program. Soldat al pădurii ce trăieşte adesea izolat, departe de civilizaţie. Reprezentant al legii şi normei într-o societate debusolată, şi de aceea urît, pîndit de nelegiuiţi. Ameninţat, pîrît, agresat ori chiar ucis. Ştiu: pădurea are şi uscături, iar sintagma este valabilă şi pentru slujitorii ei. Dar cînd spui pădure, ţi-o imaginezi întreagă, sănătoasă, viguroasă, eliminîndu-şi betegiţii. Aşa a fost şi aşa va rămîne corpul silvic în întregul său”.

La urmă, cred că doar silvicultorii sînt cei care pot şi trebuie să-şi facă mai bine cunoscute munca, misiunea, viaţa. Cu bucuriile şi tristeţile, cu luminile şi umbrele lor. Pentru că nu vom asigura perenitatea pădurii şi nici demnitatea unui corp profesional de tradiţie prin diplome şi elogii ocazionale, ci prin legiuiri ferme, care să excludă definitiv arbitrariul şi aservirea politică.

 

Fiţi sociabili!