La Strada

La ora cînd scriu acest text – care va apărea marţi, adică peste patru zile – protestul, fenomenul numit de unii La Strada este încă activ. Dar au apărut deja interpretări şi tendinţe divergente, centrifuge: reprezentanţii protestatarilor invitaţi la Cotroceni sînt contestaţi de unii analişti ca „băsişti” ori ca indivizi cu trecut obscur şi interese meschine.

Este evident că orice altă „delegaţie” şi-ar fi găsit contestatarii, de vreme ce e practic imposibil să asiguri, să conferi reprezentativitate incontestabilă oricărui alt grup extras dintr-o mulţime eclectică, constituită spontan şi care nu şi-a desemnat liderii.

Pe de altă parte, se invocă pericolul manipulării şi politizării partizane, un risc confirmat de realitatea altor asemenea manifestări (iniţial spontane) post-decembriste. Psihologia mulţimilor confirmă, ca ştiinţă, asemenea tendinţe şi evoluţii. Aşa cum spunea un analist, La Strada nu ştie bine ce vrea – în sens de strategie, de program, de priorităţi -, dar ştie bine ce nu mai vrea: corupţie, sărăcie, aroganţa clasei conducătoare. Se invocă inconsistenţa doctrinară şi morală a actualelor formaţiuni politice, ca grupuri de interese vopsite numai diferit, fariseic, dar care comunică subteran. Se cere, răspicat, înlocuirea totală (!?) a actualei clase politice cu oameni noi, oneşti şi competenţi.

Dar toate aceste fireşti revendicări vor rămîne în zona ceţoasă a Utopiei atîta vreme cît se ignoră cîteva elementare „adevăruri dimpotrivă”, cum ar scrie poznaşul bard Villon. Primul ar fi acela că reformarea clasei politice e un proces dialectic, de durată şi care trebuie iniţiat din interiorul acesteia. Altă evidenţă: indiferent de varianta aleasă (alegeri anticipate, guvern de tehnocraţi ori politic) ea trebuie realizată, vrem, nu vrem, de actualele instituţii şi forţe politice. Aşa este constituţional, neexistînd alternativă democratică validă. Apoi – ne place sau nu – cei contestaţi azi la unison au fost aleşi de noi, dintre noi – îmi vine să scriu chiar că sînt ca noi, ca mentalitate şi metehne – prin vot ori (mai regretabil) prin absenţă de la urne.

Iată de ce cred că protestul public – pîndit zi după zi de pericolele enunţate – poate deveni contraproductiv. Şi că e vremea dialogului matur, responsabil, pentru reintrarea în normalitate a ţării, între entităţile de azi, abilitate să asigure funcţionarea societăţii. Sper să nu fiu acuzat de fatalism invocînd două înţelepte ziceri româneşti: cea care spune că „minunile” au viaţă scurtă pe aceste meleaguri şi cea care afirmă că „schimbarea domnilor” cu alţii ca ei nu e obligatoriu sinonimă cu progresul, cu binele. Altfel spus, nu schimbarea unor oameni ori partide cu altele ar fi automat salvatoare, ci doar schimbarea interioară a oamenilor – politici ori simpli cetăţeni – şi instituţiilor.

E momentul să ne privim pe noi înşine – ca popor şi ca indivizi – cu sinceritate şi realism. Principala trăsătură a poporului român este gregarismul, spiritul de turmă. Iată concluzia cărţii „Psihologia poporului român” (Constantin Rădulescu-Motru, 1937): „Cum este românul? Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic cînd are să ia hotărâri sub influenţa mulţimii; religios şi naţionalist de ochii altora, şi în genere totdeauna cu privirea aţintită la ce vor face alţii, românul pare dar a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decît cu o conştiinţă a sa personală. În conştiinţa grupului îşi găseşte dînsul pe de-a gata pînă şi cele mai intime motive ale vieţii sale zilnice. (…) Pentru a corespunde idealului de solidaritate socială, i-ar mai trebui românului conştiinţa sacrificiului persoanei sale, apoi voinţa de a face un asemenea sacrificiu; şi el nu are nici una, nici alta. Imităm ca oile faptele din jurul nostru şi nu arătăm o energie decît cînd sîntem în grup. La război ne luptăm voiniceşte, fiindcă acolo sîntem umăr la umăr, dar la munca profesională sîntem neglijenţi, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii”.

Revenind la schimbarea ce ar fi cu adevărat eficientă, reforma cerută în stradă va fi salutară numai dacă vom prelua şi păstra în noi înşine – ca o lumină pascală a necesarei învieri morale – idealurile clamate acolo. Transformîndu-le, fiecare dintre noi, în principii de viaţă cotidiană: onestitate, solidaritate, demnitate. Şi, mai ales, renunţarea la păgubosul crez de viaţă specific valah şi transformat în strategie de supravieţuire: capul plecat….

 

 

 

Fiţi sociabili!